Fără Cioran şi fără Mariana
Am fost un adolescent fără adolescenţă în ce are ea mai exciting. Nu tu incertitudini în ce priveşte orientarea sexuală, nu tu revolte faţă de lumea celor maturi, nici măcar vreo vagă intenţie de suicid. Adevărul e, însă, că pe vremea aia n-aveam de unde să-l citesc pe Cioran. Singurele frămîntări mai accentuate au avut legătură cu obţinerea unor medii de trecere la rusă, la chimie şi la matematică. Fizica n-a reprezentat o problemă, nu-mi dau seama de ce.
E drept că, pe la 15 ani, am plecat într-o zi de la liceu cu încă vreo trei-patru colegi şi am deschis cu ei o sticlă de VAT 69 dintre cele păstrate „pentru doctori“, e drept că am fost singurul care nu s-a ameţit din cei maximum 100 ml care mi-au revenit, e drept şi că după aceea am crescut subit în ochii prietenilor şi că era să mă aleg cu un renume în consecinţă. Însă am refuzat gloria asta pentru că ştiam că e nemeritată. Fusesem singurul dintre ei care, în drum spre casă, mîncase un covrig şi o merdenea. Altfel, am fost un adolescent cuminte şi fără vicii. La micul dejun, înainte să ajung la ore prin viscolul care sufla în fîşia de pămînt dintre lacul Tăbăcărie şi mare, beam cel mult o cană de vin fiert, iar ţigara n-o mai pusesem în gură încă de pe la cinci ani, cînd bunicul meu, ca să facă mişto de mine, mă învăţa să trag în piept cu „iii, caii mei“. Sînt sigur că n-aş fi fost curios nici dacă aş fi avut de unde să iau vreo mariană. De fapt, am fost atît de virtuos, încît aş fi gata oricînd să susţin o conferinţă în care să mă dau drept exemplu negativ. Pînă şi deformarea formatoare a şcolii am evitat-o involuntar, fiindcă, exceptînd scurta perioadă a examenului de treapta a doua, nu ţin minte ca între 14 şi 18 ani să fi deschis de prea multe ori manualele.
Şi, totuşi, ce făceam? Sigur, citeam, dar asta nu se pune. În anii ’80, cititul nu era nici pe departe o îndeletnicire exotică. Şi nu ţin minte să fi citit mult mai mult decît majoritatea colegilor mei. Într-o vreme dăduse peste mine pasiunea fotografiei. Mergeam pe străzi şi pozam ce mi se părea cît de cît „artistic“ sau, mai degrabă, „poetic“. Era cît pe-aci să-mi încropesc în veceul de serviciu şi un laborator, pentru că începusem să învăţ de la un vecin cum se umblă cu tancul pentru developat şi cu tăviţele de fixator şi revelator, dar nu mai ştiu de ce am renunţat. Ce mai făceam? Devenisem microbist de volei, mai ales feminin. Mergeam la meciurile jucate de Farul şi eram nelipsit de la Trofeul Tomis, unde veneau cam cele mai bune naţionale din lume. Morbul m-a ţinut de pe la sfîrşitul carierei Mariei Enache pînă pe la începutul celei a Cristinei Pîrv. Sport nu făceam cine ştie ce, dacă excludem perioada şahului, care a durat cam un an. După ce-l văzusem pe Dem Rădulescu în Siciliana, tocisem deschiderile din Şahul pentru toţi al Elisabetei Polihroniade, iar la petrecerea de la împlinirea vîrstei de 16 ani am încropit toată noaptea, la lumina lămpilor cu petrol şi a lumînărilor, un minicampionat la trei table, împreună cu cei cinci invitaţi. Altfel, jucam tenis de picior în spatele blocului. Doar în ultima vacanţă de licean am împrumutat două gantere de cîte opt kilograme şi o carte despre culturism de la un coleg de liceu, care avea un frate campion de profil. Antrenamentul mi-a prins bine în toamnă, la practica agricolă, cînd vreme de vreo două săptămîni mi-au trecut zilnic prin mîini aproximativ şase tone de struguri pe care trebuia să-i încarc într-o benă. Ce mai făceam? Ascultam la maximum şi fără discriminare aproape orice: Alphaville, AC/DC, Boy George, George Michael sau Michael Jackson. Şi, desigur, mă chinuiam să învăţ moonwalk şi cîteva mişcări de downrock. Vara o ardeam prin discotecile din Mamaia, dar, de la an la an, tot mai rar. Nu era deloc vesel să fii dat afară la închidere, cît încă se mai zărea o geană de lumină către comuna Ovidiu, pe deasupra lacului Siutghiol.
Cam asta a fost adolescenţa mea. Nu de tot cenuşie, însă banală. Nu ştiu cînd a început, nu ştiu cînd a trecut şi nici cînd s-a terminat. În ’95, la debutul din Tablou de familie, Mircea Cărtărescu scria în scurta prezentare pe care mi-a făcut-o că par „un adolescent străveziu, cam stîngaci“. Aveam 26 de ani. E foarte posibil. Mai ales că, la puţină vreme după ce mi se încheiase şi adolescenţa în sensul antic al termenului, o colegă de serviciu m-a catalogat drept „eternul adolescent“. Şi asta numai pentru că treceam printr-o perioadă în care nu reuşeam deloc să scap de nişte coşuri. S-ar putea să fi avut dreptate şi ea. S-ar putea totuşi să nu se fi terminat, să fi rămas adolescent chiar şi acum, mai ales dacă mă gîndesc la cît timp petrec zilnic pe Facebook. Dar gînduri de sinucidere încă nu am, chiar dacă Cioran a tot fost reeditat. Iar singura Mariană care m-a făcut vreodată să rîd e Mariana Lina, o altă fostă colegă.
T. O. Bobe este scriitor. Cea mai recentă carte a sa: Contorsionista, Humanitas, 2011.
