Tema săptămînii

Îmi place să vin aici pentru frumusețea locului. Aș vrea să definesc cuvîntul «frumusețe». Nu este vorba despre o frumusețe spectaculoasă, năucitoare, cu mari clădiri, simetrii neașteptate, efecte vizibile, care să te dea peste cap. Este un fel de a te simți acasă.

Oamenii foarte înzestrați și cu experiență de viață, oamenii de cultură precum domnul Șora, care și atunci, ca și acum, știa foarte multe, ies mai puțin din ei înșiși și mai rar le place să vorbească. Ei vorbesc așa, printre rînduri…

Neavînd ce-i dărui Domnului Mihai Șora la aniversare, îi dăruiesc din tot sufletul vorbele acestea stîngace. Tot ce am scris pînă aici este doar un pretext: o bîlbîială. De fapt, doresc să povestesc o întîlnire a mea cu Domnul Mihai Șora.

Omagiind astăzi centenarul domnului Șora, sărbătorim în același timp triumful unei anumite formule de viață, care combină bucuria de a fi, libertatea și curiozitatea pentru toate aspectele culturii și ale vieții cu deschiderea generoasă către alteritate. O astfel de combinație e rarisimă în lumea noastră de astăzi și se cuvine apreciată la justa ei valoare.

Cea mai remarcabilă calitate a ontologiei lui Șora este despărțirea, atunci și de atunci pînă azi, de ontologiile care au dominat gîndirea românească interbelică, înrădăcinată într-o lectură metafizică a identității naționale și în antimodernismul german.

Şora nu se autopromovează zgomotos, potrivit modei culturale locale, nu se risipește în autoprezentarea propriului său rol cultural, nu își susține imaginea culturală de sine.

La nivel ideatic și al valorilor, am putea să spunem că practicarea atașamentului detașat este și un fel de exercițiu de cucerire și păstrare a unei „neutralități metafizice“ sau de aplicare a unei „reducții fenomenologice“.

M-a frapat, de la distanță, aerul său vesel și ștrengăresc, fiindcă mi-a făcut cu mîna, săltîndu-se cumva pe un picior, ca un copil cînd joacă șotron. Eram sub impresia agitației disperate la care asistasem cîteva ceasuri bune și credeam că Filozoful ar fi trebuit să fie afectat.

După perioada de conducere de la Editura Pentru Literatură („Biblioteca pentru toți“ a acelor ani a fost, să nu uităm, o realizare majoră), Mihai Șora s-a văzut la Ministerul Învățămîntului.

Atunci cînd vorbim de populism ne gîndim fie la o formă de guvernare, specific instituționalizată, bazată pe democrația electorală, fie la un curent politic avînd niște caracteristici ce-l singularizează și-l scot din consensul stînga-dreapta al democrației liberale contemporane.

După victoria din alegerile din 2014, Orbán și staff-ul său de campanie – simțind perfect momentul adecvat – au aruncat pe piața politică tema imigrației cu mult înainte de apariția refugiaților la granițele Ungariei.

Noțiunea de populism are o conotație negativă. Populiștii antisistem apar însă cînd partidele tradiționale nesocotesc nemulțumiri legitime sau convingerile mai mult sau mai puțin întemeiate ale electoratului.

Atunci cînd sacrificăm interese colective legitime pe termen lung pentru satisfacții rapide, e posibil să persecutăm minorități, să distrugem instituții necesare sau să transformăm nociv societatea într-un mod pe care-l vom regreta mai tîrziu.

Violonistul George Enescu, aflat printre răniții care nu-l cunoșteau, a fost confundat cu un lăutar și rugat să le cînte melodiile „Am un leu și vreau să-l beu“, „Hora Unirii“ sau „Ciocîrlia“! Bineînțeles că violonistul anonim s-a conformat, părăsind repertoriul inițial (Bach, Mozart, Paganini).

Și totuși, în această relație de iubire – ură, și universitatea, dar și industria muzicală ajung să dialogheze. Cele două se ajută reciproc, prin infuzia de absolvenți capabili și prin primirea lor întru folosință provizorie.

În asta constă provocarea tehnologiei. Ea sporește enorm posibilitățile artistului fără să-i spună vreodată cam pe unde începe și pe unde se sfîrșește, de fapt, imperiul necesității…

Avatar a schimbat aproape totul! Succesul filmului a fost antologic, iar impactul asupra vizionării unui film a fost pe măsură. Am avut spectatori care au revenit să-l vadă de cîte opt ori. A stat șase luni în cinematografe!

Nu e nevoie să mă întind pe un divan freudian ca să dezleg mesajul primului meu film văzut la Cinema Roxy, pe Lipscani (sediul Ansamblului „Ciocîrlia“ în anii ’50). Stan şi Bran veneau de pe ecran spre mine cu o maşină şi eu – agăţîndu-mă de mîna tatălui meu – încercam să mă feresc, să nu dea cu maşina peste mine şi să mă calce. Pînă la urmă, m-au călcat, cu vîrf şi îndesat, pe viaţă.

Îmi amintesc și acum de parcă ar fi fost ieri. Tocmai se deschisese un centru comercial în cartier, iar odată cu el şi cinema-ul. Aveam 6-7 ani și eram împreună cu tata și cu vărul meu. Am intrat în cinema, iar mirosul irezistibil de popcorn m-a lovit.

Aventurier, globe-trotter pasionat, exmatriculat de la King’s College din Canterbury pentru că se comportase neadecvat, ţinînd de mînă, în văzul lumii, o fată de negustor, Patrick Leigh Fermor porneşte, în anul 1934 (avea 19 ani), într-o călătorie de la De Hoek către Constantinopol.

De fiecare dată cînd plec în afara țării mă impresionează modul în care-și promovează alte orașe sau țări atracțiile turistice, care nu sînt, de cele mai multe ori, atît de impresionante.

În lupta asta nebună după arborele genealogic al sarmalei şi al micului, au ajuns bietele zdrenţuite şi terfelite, nu mai ştiu ale cui sînt și de ce.

Am traversat Bucegii, am coborît în satele dinspre Țara Branului (am dormit prin sate direct în gospodăriile oamenilor), am urcat în Piatra Craiului și de acolo în Făgăraș (am dormit pe la stîne).