Un transcendental fericit
În deceniul care a precedat căderea Ceaușeștilor, Domnul Șora era întotdeauna – la întîlniri scriitoricești ori la agape – o prezență frumoasă, atentă și caldă. Știa ce-au scris și ce-au publicat prin revistele literare cei din preajma lui, chiar dacă era vorba de nume care nu debutaseră încă în volum. Înțelegător, binedispus și senin, ne deschidea ușa sau ne trecea pragul ca și cum am fi fost de aceeași înălțime cu dînsul. Lua adesea prînzul la Casa Scriitorilor, așezîndu se mai ales la mesele generației ’80 și ținîndu-se cuviincios la distanță de zona scorțoșilor nomenclaturiști. Vorbea mult mai puțin decît alții, dar nu ezita să ia apărarea vreunui comesean care se întîmpla să fie agresat în dialogul adesea înfierbîntat dintre mai tinerii săi prieteni.
Nu l-am văzut niciodată pe Mihai Șora nervos, obosit, supărat pe viață. Nu l-am auzit niciodată bodogănindu-și confrații, nici măcar pe cei care știau să spună bancuri doar alunecînd în trivialități. Eu și prietena mea Carmen-Francesca Banciu, două provinciale oarecum greu adaptabile, am fost norocoase să găsim în Domnul Șora un discret punct de sprijin exact cînd aveam mai mare nevoie de el. Odată, cînd mă mutam, dintr-o mansardă mică de pe Nuferilor, într-o mansardă mai mare de pe Jean Texier, m-a întrebat dacă nu îmi face trebuință un birou. M-am trezit spre seară cu Domnul Șora la poartă, însoțit de Eugen Suciu, coborînd dintr-o mașină promisa piesă de mobilier. Au urcat-o amîndoi pe îngusta scară de serviciu care ducea în pod, pînă în noua mea cameră cu chirie, și au dispărut în pas alergător. Nu i-am mulțumit niciodată îndeajuns, deși de acel birou de lemn cu două sertare mi-a fost foarte greu să mă despart. I-am găsit un loc în apartamentul în care peste cîțiva ani aveam să mă simt la mine acasă și cred că îi datorez inspirația cîtorva volume de versuri.
Am fost cu Domnul Șora la revelioane, aniversări și onomastici, la cules de vii și la parastase, la nunți și la tot felul de petreceri improvizate. Juca mima sau exquisite corpse cînd Nina Cassian sau altcineva avea chef de joacă, dansa atunci cînd lumea se punea pe dans, bea cu măsură, mînca fără farafastîcuri (și ceapă, și cîrnați, și sarmale, și mămăligă, fasole sau ce mai era pe masă!), rămînea de multe ori pînă la final, străbătea adesea în zorii zilei Bucureștiul pe jos înapoi spre Jules Michelet.
Dintre toate amintirile pe care le aș putea scoate la suprafață ca să-mi mărturisesc admirația și recunoștința pentru Domnul Șora, am să aleg una singură. În primăvara lui 1982, în ziua în care a izbucnit public scandalul așa-numitei Meditații Transcedentale, eram, ca de obicei în acele vremuri, la Casa Scriitorilor, cu cîțiva dintre obișnuiții localului. Vestea măsurilor drastice pe care conducerea de partid și de stat găsise de cuviință să le ia împotriva membrilor ciudatei mișcări ne-a strîns în jurul lui Nichita Stănescu. Acesta, preocupat de soarta unora dintre prietenii săi, ne-a rugat să mergem la el, fiindcă nu voia să fie singur. Imediat ce ne-am așezat în jurul mesei rotunde din Piața Amzei, a apărut pictorul Sorin Dumitrescu. Aproape plîngea, avea o expoziție cu care urma să se deplaseze la Paris și care tocmai fusese anulată. L-a implorat pe Nichita să facă ceva să-l scoată din încurcătură. Telefonul a început să sune și suna fără încetare ori de cîte ori Nichita lăsa receptorul în furcă. Tot felul de nume, care mai de care mai celebre, îi cereau ajutorul. Unii fuseseră dați afară din slujbe, altora li se blocaseră cărțile la edituri sau alte proiecte culturale. Nu era vorba doar despre autori sau artiști, ci și despre neveste, cunoscuți, victime anonime. Atunci l-am auzit prima dată pe Nichita adresîndu-se, persuasiv, unui personaj de la capătul firului, cu apelativul „tovarășe general“. Așa aveam să aflu că Uniunea Scriitorilor, cu problemele ei de tot felul, se afla în grija unui general de Securitate pe care îl chema Achim. Din șirul convorbirilor și din vîrtejul vizitelor care s au succedat în acea după-amiază în apartamentul lui Nichita, am înțeles că era vorba de un fel de catastrofă, de rupturi de destine și de consecințe dramatice pe termen lung.
După apusul soarelui, am plecat bolnavă, chiar dacă eu, personal, n-aveam nimic de-a face cu lumea transcendentalilor. Ajunsă la capătul străzii Take Ionescu, l-am zărit, pe trotuarul de vizavi al Bulevardului Magheru, pe Domnul Șora. Știam deja că fusese unul dintre participanții la „odioasele“ ședințe de meditație despre care vuia România. Nichita îi telefonase și lui, să-l întrebe dacă are nevoie de vreo intervenție la vreun for sau altul, dar nu-l găsise acasă. M-a frapat, de la distanță, aerul său vesel și ștrengăresc, fiindcă mi-a făcut cu mîna, săltîndu-se cumva pe un picior, ca un copil cînd joacă șotron. Eram sub impresia agitației disperate la care asistasem cîteva ceasuri bune și credeam că Filozoful ar fi trebuit să fie afectat. El a traversat însă strada în pas de dans, cu brațele desfăcute larg, iar eu i am așteptat îmbrățișarea fără să părăsesc trotuarul pe care mă aflam. „M au dat afară din partid, m-au dat afară din partid!“, striga el, țopăind fericit, în văzul lumii și fără sfială. Era peste poate de entuziasmat, așa cum nu l văzusem de fapt niciodată. Mi-a spus că așteaptă de ani mulți clipa asta.
Cînd ne-am despărțit, îmi dispăruseră durerea de cap și spaima de viitor.
Elena Ștefoi este publicistă, poetă şi lucrează în diplomaţie.
