Muzică şi tehnologie
Din punctul de vedere strict al interpretului de muzică clasică, tehnologia e legată de posibilitatea de a înregistra. Ideea de eternitate și-a făcut loc în mintea interpreților odată cu tehnologia digitală, care a înlocuit bucata fragilă de ebonită – discul de 78 sau de 33 de turații – cu imuabilul șir de 1 și 0 de pe discul compact. Bucata de vinil era sortită a-și sfîrși existența în lada de gunoi de la ieșirea din bloc, codul numeric nu – în orice caz nu simultan în toate coșurile de gunoi ale tuturor ordinatoarelor, serverelor și serviciilor de informații de pe glob. Spre deosebire de conținutul benzilor de magnetofon de pe vremuri, codurile digitale se pot reproduce la infinit, ușor și fără pierderi.
Așadar, sînt sunetele vremelnice sau nu? De exemplu, concertele mele înregistrate pe timpuri de Radio București nu mai figurează în catastifele onoratei instituții. Probabil că o mînă binevoitoare a predat, grijulie, benzile de magnetofon gunoierilor Capitalei.
Înregistrările mele de la Radio France au avut o soartă ceva mai fericită. Unele stau în raft, altele au fost publicate pe CD în colecția INA-mémoire vive a arhivelor audiovizualului francez. „Manuscrisele nu ard“, spune un dicton. Dar nu numai manuscrisele (sau măcar unele din ele) sînt ignifuge. Ci și anumite benzi de magnetofon. Sonata a șasea de Skriabin, Variațiunile Goldberg, Gaspard de la nuit lipsesc din fondul Radio, dar stau bine-mersi la mine în raft, pe suport digital, și așteaptă să mă ocup de ele.
Tehnologia înregistrării a schimbat felul în care ascultăm muzica. Aș spune chiar că fiecare program nou de tratare a codurilor – fiecare aplicație care, după reguli insolite, transformă un șir dat de 0 și 1 într-un altul – rafinează (sau dacă preferați pervertește) urechea într-o direcție suplimentară, necunoscută pînă atunci. Împreună cu orice tehnologie îmbunătățită și perfecționată, apar și cerințe pe măsură. Azi nu mai vrem să auzim fîșîitul specific benzii de magnetofon, nu mai vrem să auzim impurități, zgomote, imperfecțiuni, „cartofii prăjiți“ ai discurilor Electrecord de pe vremuri. Aceste exigențe create de tehnologii recente privesc însă mai ales confortul audiției. Privesc și muzica însăși? În mult mai mică măsură. Ar fi trebuit să n-o privească deloc. În realitate însă, tendința spre aseptizare indusă de tehnologiile de curățare a sunetului contaminează și viziunea interpreților asupra muzicii, asupra pieselor din repertoriu și chiar asupra propriei lor meniri. Idealul perfecțiunii aseptice duce la uniformizare, la dispariția oricărei originalități. Mai precis, la înlocuirea originalității cu extravaganța. Fiindcă uneori, de plictiseală, se mai face simțită și nevoia de originalitate – sau măcar nevoia de a o înlocui cu aparența ei.
Menirea unei înregistrări este să-i arate ascultătorului nu cum poate interpretul să cînte o anumită lucrare, ci cum o aude. Tehnologia îți dă posibilitatea de a experimenta. Și ăsta e un lucru mare. De exemplu, poți să încerci să vezi ce iese dacă în loc să cînți cele trei voci ale unui trio-sonată de Bach, ca la orgă, cu timbre diferite, le cînți cu același timbru, dar în acustici diferite. Din păcate însă, majoritatea înregistrărilor au un scop autopromoțional: „Uite cum pot să cînt!“ Jascha Heifetz a fost întrebat odată de ce cîntă finalul din concertul de Mendelssohn atît de repede. „Pentru că pot!“
Pînă una-alta, tehnologia a cam omorît industria discului. Iată o creionare succintă nu atît a felului în care a avut loc crima, cît a victimelor colaterale. Îi aparține pianistului Jeremy Denk: „Dintre cele cincizeci de versiuni deja existente ale unei piese muzicale pe care vreți s-o înregistrați, o cumpărați pe cea recomandată de un prieten de încredere ca fiind versiunea definitivă. În timp ce o ascultați vă plictisiți de moarte. După care vă spuneți că e, probabil, dovada maturității artistice a celui care o interpretează. Vă așezați atunci la pian și încercați s-o cîntați într-un fel și mai plictisitor. Și pe loc vă dați seama că nu-i deloc ușor…“ S-ar putea ca Denk să fi reușit pînă la urmă. Dar n-a considerat că tot ce poate face trebuie să și facă. În asta constă provocarea tehnologiei. Ea sporește enorm posibilitățile artistului fără să-i spună vreodată cam pe unde începe și pe unde se sfîrșește, de fapt, imperiul necesității… În fața aceleiași probleme stă și compozitorul… Ca vițelul la poarta nouă…
Andrei Vieru este pianist.
