Despre Şora, din viaţă
Textul de față a fost gîndit de Johnny Răducanu în anul de grație 2011, pe cînd Mihai Șora împlinea 95 de ani și cîțiva tineri apropiați se străduiau să alcătuiască un volum colectiv în onoarea filozofului. Johnny s-a stins, volumul nu a mai apărut, Mihai Șora a devenit centenar, iar publicarea postumă a omagiului adus de Johnny Răducanu prietenului său capătă, acum, însemnătatea pe care nu o ating decît întîlnirile esențiale: mai mult decît o compoziție aniversară, rîndurile lui Johnny sînt forma pe care – cu o expresie a lui Mihai Șora însuși – o ia, uneori, îmbrățișarea: „ceea ce, «la capătul» drumului (mai exact, «la vîrful» ex-primat al im-presiei), poți cîștiga în relieful lui a avea față de nedeosebirea lui a fi.“ (Mulțumiri doamnei Mirela Adăscăliței pentru sprijinul de atunci și pentru îngrijirea textului.)
Îmi face o mare onoare să vorbesc despre Mihai Șora – un personaj pe cît de aparte, pe atît de complex și de nelaîndemînă de cunoscut. Nu sînt mulți cei care împart cu domnia-sa, pînă astăzi, amintirea unor împrejurări plăcute (ba chiar foarte!), presărate de a lungul mai multor decenii.
L-am cunoscut mai întîi de departe, prin domnii Eugen Schileru și Oscar Lemnaru, două figuri culturale importante și nedespărțite, al căror protejat am avut onoarea să fiu, în special al lui Ninel Schileru. L-am văzut stînd de vorbă cu aceștia – frecventați de mulți oameni de cultură și de literatură – și m a frapat prezența și vivacitatea acestui domn mai în vîrstă decît mine. Prima întrebare pe care i-am pus-o atunci lui Ninel a fost despre alura lui de sportiv, de campion. „Aaa“ – zice –, „nu te mira, dragă Johnny, a mers pe jos toată viața.“ Pe atunci, eu eram încă destul de tînăr și n-am dat faptului prea multă greutate… Am spus: „Și ce dacă a mers pe jos? Și eu merg pe jos!“ Dar uite că, acum, la vîrsta domniei-sale (și chiar la a mea), această simplă deprindere se dovedește a nu fi fost puțin lucru.
Nu ne-am cunoscut personal decît ani mai tîrziu, prin Nichita Stănescu. Nichita avea obiceiul să-și invite prietenii la așa-zisele taclale. De tot felul. Era pe timpul cînd, în această parte a lumii, mai „funcționau“ cele patru anotimpuri, era primăvară, vară, toamnă, iarnă, și toată lumea se bucura de acest fenomen al naturii. Toamna era molcomă, cu soare blînd și cu frunze cărămizii, culoare după care eu sînt topit, chiar și zburătoarele erau mai împăcate, iar oamenii reușeau să își găsească numitorul comun, ca să se simtă cît mai bine împreună, fiecare cu fiecare. E drept că oamenii de atunci erau alții decît cei de astăzi…
Așadar, într-una dintre toamnele acelea l-am cunoscut pe domnul Șora. De obicei, cînd Nichita incita la astfel de seri de povestit impresii, sau pur și simplu de vorbit verzi și uscate, apartamentul lui se ocupa cu tot felul de oameni, care veneau și plecau. Însă în seara aceea, după ce, la început, s-au perindat multe figuri (pe care nu le mai pot enumera, chiar dacă sînt toate cunoscute – poeți, oameni de cultură), după un timp, am rămas doar trei persoane. Această parte este cea care nu mi s-a putut șterge din memorie nici pînă astăzi: trei oameni vorbind o întreagă noapte, pînă dimineața, tîrziu – Nichita, domnul Șora și subsemnatul.
„La acest salt din întîmplător în necesar intervine atenția.” – Mihai Şora, A fi, a face, a avea
Oamenii foarte înzestrați și cu experiență de viață, oamenii de cultură precum domnul Șora, care și atunci, ca și acum, știa foarte multe, ies mai puțin din ei înșiși și mai rar le place să vorbească. Ei vorbesc așa, printre rînduri… Dar, în seara aceea și în dimineața următoare, Șora a vorbit foarte mult: Nichita avea talentul de a îmboldi omul, de a-l aduce la înălțimea lui adevărată, dîndu-i ocazia să exprime cam ce a făcut mai frumos în viață. Era minunată noaptea! Șora povestea o mulțime de lucruri din Franța, din timpul studiilor dumnealui, despre cum îi frecventase pe Cioran și pe alte mari personalități ca Eugen Ionescu sau Mircea Eliade. Vorbea de Nae Ionescu, care le fusese profesor și care nu-și găsise egalul. Ionescu avea niște cursuri formidabile, care te lăsau mut de uimire, iar Șora încă se arăta impresionat de ele.
Ca povestitor, Șora are și fantezia imaginilor, dar se poate exprima și mai frust. Am observat mereu, de atunci, cum domnia-sa atacă esența lucrurilor, după care le dezvoltă, nu foarte mult, doar puțin, însă ajungi pe nesimțite să-ți creezi în minte o imagine ca-ntr-o nuvelă frumoasă de Cehov (care-mi place foarte mult). La fel, lucruri extraordinare se povesteau și atunci, și cu ele a trecut toată noaptea, nici n-am simțit cînd a venit dimineața; doar am văzut deodată că ceasul arăta 9 și jumătate – la 10 aveam un concert matinal la Filarmonică, noroc că nu era prea departe…
Și așa s-a făcut că acest domn Șora mi a rămas în suflet definitiv.
Au trecut de-atunci cîteva decenii, l-am mai văzut de foarte multe ori de-a lungul anilor, în diferite împrejurări, la fel de vivant, mergea tot pe jos, era modest (chiar enervant de modest!), vorbea puțin, foarte puțin, dar avea un zîmbet anume, care te făcea să înțelegi, dacă erai atent, că ar fi fost inutil să mai și vorbească. Îl vedeam uneori la concertele mele, aplaudînd cu multă căldură, și m-am obișnuit să-l consider unul dintre personajele importante din viața mea, un sprijin de ordin superior. M-am simțit întotdeauna foarte fericit să-l cunosc fiindcă Șora are talentul de a-i îmblînzi chiar și pe oamenii mai puțin duși la bibliotecă, mai puțin dedați cititului cărților, cîștigîndu-le respectul. Și nici măcar nu se impune în adevăratul sens al cuvîntului, nu are nevoie: dumnealui are un zîmbet care spune tot, o privire, o gestică, ba chiar și un mers care-ți stîrnește interesul, chiar dacă nu știi cine este cînd îl vezi pe stradă.
Încă o mică întîmplare mai țin să povestesc, auzită de la Schileru, fiindcă ea mă pune pe gînduri și astăzi. Dacă ar fi numai aceasta, și domnul Șora ar avea de ce să fie privit cu mare admirație. Închipuiți-vă că acest domn, tînăr fiind, a venit de la Paris în vizită în țară, să-și vadă părinții, după zece ani de străinătate, și tocmai atunci s-a întîmplat că sinistrul Partid Comunist a pus mîna pe țară, a început să controleze tot, iar pe domnia-sa nu l-a mai lăsat să plece înapoi în Franța. Stînd atîția ani la Paris, vorbea, evident, franceza ca un nativ, ba chiar nu orice franceză, ci una profund culturală, așa că a fost angajat ca funcționar la Ministerul de Externe – această formă au găsit-o comuniștii de a profita de domnia-sa. Și acolo s-a întîmplat un episod de neuitat pentru mine, pentru humorul și morala lui, pe niște ploi calde și copioase de vară, cînd canalizările din București se înfundau – mereu o dată pe an, cam de Sfîntul Ilie (un spectacol rar). Cine se încumeta să iasă în stradă o făcea în picioarele goale (și eu am umblat așa, ca mulți alții). Ne suflecam pantalonii și mergeam pe jos. Era și plăcut; mie, unuia, îmi plăcea: apa era caldă, Bucureștiul, la ora aceea, era curat, eram puțini oameni, nu ca astăzi. Domnul Șora, cînd a văzut că nu stă ploaia, și-a luat pantofii, i-a legat cu șireturile la umăr, și-a suflecat pantalonii și-a plecat acasă în picioarele goale, sub privirile funcționarilor de la Externe. Dar lor nu le-a plăcut acest comportament; comuniștii erau un paradox: dacă erai din popor, trebuia, după ei, să fii „popular“, să mergi pe jos, să nu faci pe nebunul; ori, dacă erai „diplomat“, trebuia să fii exact ca țoapa cînd s-a văzut în copac. Cu alte cuvinte, să umbli numai cu limuzina și totul să fie făcut ostentativ. Deci nu le-a plăcut acest domn, nu le-a plăcut faptul că sfida toată instituția ministerului, ca un golan, provocîndu-i mereu și trecînd, ca acum, prin fața lor în picioarele goale. L-au dat afară. Așa ceva era o nenorocire în acele vremuri, noroc că, dintre intelectuali, s-a mai găsit cine să îndrăznească și să poată întrebuința inteligența și știința domniei-sale. Șora nu a fost prea abătut însă; ba, ca un perfect gentleman, chiar se amuza. Nu este om mare, din ce-am cunoscut eu, care să facă altfel; acesta e și unul din marile secrete: să treci cît se poate de nonșalant peste toate necazurile pe care ți le oferă societatea, care, adesea, te trezești că te atacă, uneori cu josnicie. A ieșit afară din povestea aceasta, a mers mai departe pe culoarul vieții pe care și l-a ales, ca intelectual, și a supraviețuit. Mie, care iubesc cel mai mult lucrurile simple, trăite, mi se pare și astăzi extraordinară întîmplarea: trebuie să vezi și să înțelegi, în adîncime, cum s-a confruntat firescul unui om cu nebunia unei lumi, iar omul a ieșit – poate nu învingător, dar, în orice caz – la lumină.
De-atîtea ori ne-am intersectat drumurile pe parcursul a decenii, încît sînt în măsură să spun că cine îl cunoaște găsește în domnia-sa un teritoriu de pace și curajul de a merge mai departe. În circumstanțele comune ale vieții, este un tip extraordinar de folositor, doar că noi nu știm niciodată să-i folosim bine pe acești oameni (însă iată o discuție pe care n-am s-o încep acum). Domniei-sale, ca prezență civică într-o societate care astăzi a ajuns într-o stare deplorabilă, ar trebui măcar să i se acorde șansa de a sta înaintea tinerilor în mîinile cărora va ajunge țara mai departe, fiindcă am rămas prea săraci în modele. Domnul Șora continuă să stea în umbră, și numai clasa intelectuală îl cunoaște și îl respectă.
Ar mai fi o istorie pe care aș vrea s-o spun, mai din anii din urmă: bolnav fiind, am fost mereu internat prin spitale și, de cîteva ori, mi-am și văzut moartea cu ochii. Deci, stînd așa în spital, îmi dă telefon domnul Șora și mă întreabă ce mai fac. Îi povestesc eu cum accept voluntar situația, dacă tot n-am de ales. Numai glasul domniei-sale și ideea că aveam lîngă mine, cu gîndul, un prieten au făcut să-mi fie mai bine. Iar domnul Șora ce credeți că a spus? „Johnnică, aș vrea să-ți citesc la telefon «Ivan Turbincă».“ Și doar n-o să credeți că l a citit ca un funcționar, ci l-a interpretat, cu voci, cu personaje, cu nuanțe între diferitele situații, încît am văzut aievea tot parcursul gîndului lui Creangă și a fost un regal – m-am trezit parcă vindecat. Cea mai tare medicină aceasta este: o vorbă bună, cineva care îți povestește ceva fermecător și care nu are nici o legătură cu boala; o doctorie psihică, deci, care pătrunde și te întărește acolo unde nu pot nici o boală și nici un instrument medical să ajungă. Șora mi-a citit toată povestea, interpretată extraordinar, chiar și cu virgule și nuanțe care nu se găsesc în pagina scrisă de Creangă, iar, din modulațiile vocii sale, vedeai că soarele a apus sau că vîntul bătea… Totul era în vocea sa! Creangă însuși ar fi fost fericit să-l audă.
Așadar, acest domn Mihai Șora împlinește astăzi 95 [sic!] de ani, și nu întîmplător, cred eu. Probabil că unul dintre secretele ajungerii la această vîrstă este să iubești mereu și să nu te pleci niciodată în fața răului, nici în fața forțelor din jurul nostru care ne îneacă pe nesimțite spiritul, dacă nu știm să ne păstrăm curați.
La mulți ani, Mihai!
Johnny Răducanu (1931-2011) a fost muzician, autor și interpret de muzică jazz.
