De ce nu are Şora mai mulţi discipoli?
Scriind mai demult despre filozofia lui Mihai Șora m-am mirat, poate nu îndeajuns atunci, de puținătatea prezențelor discipolare din jurul său. Ulterior însă, din cînd în cînd, întrebarea mi-a revenit fără ca trecerea timpului să aducă explicații convingătoare și decisive. Desigur, o primă, simplă și imediată explicație ar fi aceea că Şora nu se autopromovează zgomotos, potrivit modei culturale locale, nu se risipește în autoprezentarea propriului său rol cultural, nu își susține imaginea culturală de sine. Or, într-o cultură gălăgios asertivă, remarcabila discreție existențială a acestui gînditor aduce după sine o inevitabilă singurătate personală și o rarefiere a discipolilor.
Dar dacă nu se consumă în autoprezentarea rolului cultural, cîștigul este de partea unei infuzări filozofice a propriei sale existențe. Adică, dacă nu și joacă viața în terenul cultural, co-extensiv oricărei societăți moderne, este pentru că se mulțumește să existe cu o discreție austeră, să trăiască efectiv filozofic. De aceea stilul lui Şora presupune nu o imitație culturală, ci o angajare totală, existențială și de gîndire. Filozofia lui Mihai Şora este nu atît o metodă de cunoaștere, cît o modalitate existențială, este un fel de a fi, nu conjugarea lui a avea. Filozofiei lui nu-i poate fi deci suficientă o aderență de imitație, de stil cultural sau expresie, ci ea pretinde una de gîndire și una existențială. Ea nu poate fi imitată numai stilistic, calchiată sau copiată numai cultural. Apare astfel o explicație mai bună a motivului pentru care Şora are puțini discipoli: este mai greu de imitat, pentru că ar trebui imitat existențial! Stilul său filozofic este prea marcat personal și, mai ales, prea implicat existențial pentru a fi însușit superficial. Se poate mai ușor noiciza, cioraniza, eliadiza etc., decît şoraniza. Iar dacă este înțeleasă, asumată și practicată, gîndirea lui îndepărtează iarăși de model pentru că impune o modalitate existențială proprie și singularizată. De aceea acest demers filozofic nu-și diseminează cultural discipolii stilistici, ci îi cheamă existențial la o modalitate proprie de a fi. Cu el nu se poate decît dialoga, ca un „eu“ cu un „tu“, care este un alt „eu“ viu.
Dar această explicație a puținătății discipolilor nu mi se pare totuși suficientă, pentru că, în tradiția ei, chiar dacă filozofia refuză, de regulă, un practicant histrionic sau un imitator abil, presupune totuși comunicare și comuniune între magistru și discipoli. Iar dialogul, genul preferat al gîndirii lui Șora, este chiar paradigma discursului filozofic occidental. Deci, cine face filozofie, învățînd să tacă ar trebui să știe și să dialogheze, știind să fie singur ar trebui să cunoască și modalitatea deplină de a fi cu ceilalți.
„Ți-ai dat seama, sper, că nu despre mine ca «subiectivitate» vreau să te întrețin.” – Mihai Şora, A fi, a face, a avea
Cu atît mai mult cu cît nu e vorba despre o tradiție istorică, oarecum osificată. Filozofia lui Șora este una vie și esențialmente dialogică, una care cheamă la comunicare autentică. El nu este un filozof al enunțului academic, ci un gînditor al dialogului inițiatic. Întrebare și răspuns, răspuns și întrebare sînt într-o adecvare deplină și stimulativă, într-o imbricare semantico-logică. Întrebările și răspunsurile străbat registrele felurite ale cotidianului și modelelor culturale, ale poeziei și ontologiei, ale comentariului și înfloresc la fel ca inegalabile și inimitabile arabescuri desenate de filozof…
Prin urmare nu e nimic vetust și osificat, dimpotrivă: există în aceste dialoguri un anumit triumf al modernității, care le distinge în cele din urmă atît de modelul platonician, cît și de cel al Evului de Mijloc și le face mai adecvate lumii noastre. Căci, la fel ca în dramaturgia modernă, în acest teatru de idei partenerii au individualitatea atît de concretă încît sînt aproape recognoscibili, iar situațiile existențiale, cu toată polisemia lor, au o referință îndeajuns de precisă. Totodată, ele diferă de formula clasică și pentru că acordă verbului un rol principal. Într-adevăr, Şora este un filozof al verbului/adverbului și nu al substantivului/adjectivului, pentru că demersul său poartă asupra Ființei în act și vizează o inițiere în actul existențial. Iar jocurile de limbaj, profund implicate în orice discurs filozofic, nu sînt atît etimologiile platoniciano-heideggeriene, cît detalierile părților cuvîntului, separarea – prin cratimă sau cursive – părților de cuvînt pentru a pune în lumină constituirea actului existențial.
Acestea toate sînt argumente în favoarea opțiunii pentru comunicare a lui Șora și a deschiderii față de discipolii eventuali. Căci ceea ce s-a schimbat în decursul timpului, ceea ce a intervenit pentru a modifica și metamorfoza dialogul filozofic, este pragmatica adresabilității, a comunicării. De-a lungul istoriei filozofiei, comunitatea filozofică și-a pierdut calitatea de formă de viață, pentru a deveni o formă instituțională academică, iar discursul filozofic tradițional a trebuit să-și piardă forma dialogală favorabilă inițierii, în profitul celei adecvate învățării (tratate, comentarii etc.). Faptul că Şora revine la dialog are drept corolar în planul pragmaticii discursive, a adresabilității, tendința revenirii la inițiere și la comunitatea filozofică. Gîndirea lui Şora este atît de proaspătă, atît de vie tocmai datorită acestei autentice puneri în dialog.
Cu aceasta, însă, întrebarea pe care mi-o pusesem rămînea intactă. Atunci cînd pentru prima dată mi-am pus întrebarea – și multă vreme după aceea –, mi-a plăcut să-i dau un răspuns filozofic. În jurul lui Șora nu se află marele număr al discipolilor pe care i-ar merita pentru că există o dificultate reală de a participa la dialogul pe care el îl propune și de a-l înțelege, urmîndu-l în mișcarea sa, după cum există și o aparență de complicație, născută din lenea de a exista a lectorului. În acest caz însă, dificultatea discursului filozofic al lui Şora, în raport cu noi, măsoară îndepărtarea noastră, abaterea din calea spre Ființă, gradul în care sîntem prizonierii existenței noastre, prea mineralizată sau prea lichefiată, gradul incapacității noastre de a participa la mișcarea inițiatică a demersului filozofic. În afară de noi, vinovată ar mai fi și lumea în care trăim, lumea modernității sau a postmodernității, care este o lume a Devenirii, nu a Ființei: a aparenței care trece drept Ființă, a imposturii care ne modelează existența, a avutului (ca participiul lui a avea) care trece drept conjugarea verbului a fi.
Au trecut două decenii de la prima încercare de a răspunde, între altele, și acestei întrebări. Și dacă este să încerc acum să dau un răspuns, el s-ar înscrie mai degrabă în registrul antropologiei și sociologiei. Acum cred, și acesta este punctul de plecare al răspunsului meu, că există un background cultural mai general și istoric, o genealogie profundă a mediilor noastre intelectual-spirituale, care explică mai bine situația: poporul român s-a născut gnostic, nu creștin, și a devenit creștin sub influența bizantină. Această dublă influență a dat o tentă specifică background-ului oricărui intelectual român și îi face neapetisantă sau dificilă apropierea de filozofia lui Șora. Pentru gnostici există un fel de egalitate între puterea binelui și cea a răului, iar la bizantini apare un fel de adaptare a spiritualului la puterea/puterile lumești de orice fel: politice, economice, instituționale… Or, pentru Mihai Șora singura putere a filozofului este similară cu cea a misticului – puterea asupra sa. Intelectualii românii însă, venind dintr un popor mai degrabă gnostic și educat bizantin să fie creștin, se orientează mai ales după o putere exterioară ființei lor. Concluzia nu poate fi decît aceea că, pentru lumea noastră, dialogurile lui Mihai Șora sînt niște „jocuri cu mărgelele de sticlă“, iar Șora un erou castalian. Păcat doar că el se află scufundat în mediul unei culturi gnostic-bizantine.
Aurel Codoban este profesor la Facultatea de Filozofie a Universității „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca.
