Piaţa muzicală a muncii şi Shrek Forever After
O discuție recentă la nivelul educației universitare a adus în prim plan o problemă foarte complexă, anume „absorbția absolvenților pe piața muncii“. Las la o parte imaginea conexă, ce mie-mi sugerează un vîrtej într-o cadă de baie, precum cel din Psycho de Hitchcock, în care sînt absorbiți sărmanii absolvenți! Dar simt nevoia să traduc expresia de mai sus, intrată în jargonul de specialitate al științelor educației: „absorbția absolvenților pe piața muncii“ ar însemna capacitatea absolvenților noștri de a-și găsi loc de muncă (sau un job?), după ce termină facultatea. Din cîte știu, diferența dintre loc de muncă și job e încă una neteoretizată, dar ea există: job-ul e mai proletar, mai precar sub raportul siguranței, chiar mai firav, mai puțin consistent, sezonier și făcut mai à contre-cœur („ca să cîștig un ban!“) decît locul de muncă. Locul de muncă ar fi, în schimb, ceva respectabil, acceptabil, serios și omologat. Voi reveni cu cîteva precizări ceva mai încolo.
Tot răspunzînd la chestionare și încercînd să găsim argumente convingătoare, peisajul conceptual ni s-a clarificat îndeajuns încît să ne dăm seama de cîteva lucruri esențiale. Acestea sînt, exprimate răspicat: absolvenții domeniului muzică au două variante la dispoziție pentru „absorbție“, variante care sînt foarte diferite, ba chiar (par) inamice. Anume, pe de o parte, angajarea în ISCEP, adică Instituțiile de Spectacole sau de Cult (filarmonici, opere, orchestre, asociații corale, coruri de strană), de Educație (școli, licee, universități) și de Presă (ziare, reviste, radio, TV, site-uri culturale), iar pe de altă parte, angajarea în IMSB, adică Industria Muzicală și Show-Biz, care sînt afaceri ale unor grupuri de interese (producători, artiști, trusturi media) ce promovează formate muzicale sau media elementare (de multe ori subculturale) și nu cer în mod necesar o instrucție muzicală superioară. Astfel, piața muncii muzicală este divizată în locuri de muncă ce necesită predominant calificare superioară (ISCEP) și locuri de muncă ce nu necesită predominant calificare superioară (IMSB), iar solicitanții pot fi calificați sau necalificați.
În acest sens, avem patru posibilități de angajare: 1) loc de muncă ce necesită calificare superioară și persoană calificată; 2) loc de muncă ce necesită calificare superioară și persoană necalificată; 3) loc de muncă ce nu necesită calificare superioară și persoană calificată; 4) loc de muncă ce nu necesită calificare superioară și persoană necalificată. În această situație, putem spune că avem cazurile de: 1) compatibilitate; 2) necompatibilitate prin subcalificare; 3) necompatibilitate prin supracalificare; 4) compatibilitate.
Să le detaliez puțin: 1) dacă locul de muncă necesită calificare superioară și se angajează o persoană ce posedă acea calificare, atunci juridic totul e compatibil. (Desigur, după cum știm din experiență, asta nu înseamnă că potrivirea este exemplară și că pregătirea persoanei respective e suficientă, ci înseamnă că ea e doar certificată de o diplomă. E posibil să existe persoane necalificate care să știe mai multe despre locul de muncă respectiv și chiar să fie mai competente. Dar, din păcate, balamaua juridică necesară, dar nu suficientă, este diploma de licență); 2) dacă locul de muncă necesită calificare superioară și se angajează o persoană ce nu posedă acea calificare, angajarea sa constituie un abuz juridic, chiar și în cazul în care persoana respectivă demonstrează calități reale de ocupare a postului; 3) dacă locul de muncă nu necesită calificare superioară și se angajează o persoană ce posedă calificare superioară, aceasta constituie o irosire a unor competențe și energii; 4) dacă locul de muncă nu necesită calificare superioară și se angajează o persoană ce nu posedă calificare superioară, angajarea sa este compatibilă juridic.
Dar schema e schemă, ea nu reflectă complexitatea vieții, după cum am putut observa. În cadrul ISCEP (instituții de spectacole, de cult, de educație și de presă), piața muncii este foarte diversă, cuprinzînd atît instituții de stat, cît și instituții private, atît context performativ (orchestre, coruri, opere etc.), cît și creativ (compoziții, emisiuni, producții, curatoriat), atît cultural-proiectiv (proiecte educaționale, culturale, festivaluri), cît și comercial-lucrativ (producție muzicală, înregistrări, sonorizări, reclame, jingle-uri etc.). Iar, pe lîngă aspectul igienei juridice, în orice instituție există o organizare formală, procedurabilă, și în același timp o organizare informală, care se lasă ghicită mai puțin la angajare. Ca o parte ascunsă a aisbergului administrativ, organizarea informală face ca „absorbția“ celui nou-venit să fie mai ușoară sau mai grea, după caz. Întotdeauna un newcomer va avea de înfruntat o mulțime de încercări, de crize, de priviri piezișe sau de aluzii în doi peri, va fi inițiat în subtile strategii de chiul ori tehnici verificate de subminare a autorității, va trebui să încaseze cu stoicism ironii subțiri și/sau grosolane, să salveze aparențele și să „acopere“ față de șef eventualele scăpări ale colegilor, să ia o gură din țuica proaspătă tocmai produsă/adusă de la țară de colegul de birou – cu alte cuvinte, să se „integreze“ în sistemul informal al relațiilor de serviciu. De-abia atunci el va putea fi considerat „absorbit“ în piața muncii, devenind o nouă rotiță ce are menirea de a menține întregul mecanism organizațional la cotele sale funcționale.
Pe de altă parte, și o organizație IMSB care nu folosește cunoștințele angajatului este una complet paralelă cu realitatea educației muzicale superioare. Ni se spune că universitatea trebuie să pregătească pentru ceea ce se cere. Păi, dacă se cere gunoi, să pregătim gunoaie? Universitatea pregătește absolvenți în educația cărora se reflectă atît tradiția muzicală, cît și inovația și creativitatea, pentru a putea fi pregătiți pentru o piață a muncii diversă și schimbătoare, fie ea de stat ori privată, fie din România sau de aiurea.
În fapt, mulți sînt de părere că ISCEP e realul angajator al absolvenților de muzică, și că IMSB e inamicul universității. Cam așa ar suna argumentul lor: tot ce înveți la universitate trebuie să uiți în industria muzicală: bun gust, bun-simț, complexitate și diversitate sînt valori pentru care industria muzicală are o ură viscerală! Ea cere, în primă fază, simplism, prost gust, inerție și replicare decervelată, obsesivitate maniacală și sclavie în fața formatului! Sigur că, în a doua fază, va apela la oameni calificați pentru a pune la punct o regie de denigrare a calificărilor superioare, care să fie totuși credibilă din punct de vedere muzical (exemple pot constitui formate existente, unde, în spate, stau profesioniști redutabili, dar pe față se atacă bombastic nevoia de educație muzicală și se jură pe „talentul frust“, fără necesitatea unei minime educații). Alte argumente devastatoare: universitatea învață creativitate, industria muzicală sterilizează creația autentică și o transformă în convenție, universitatea învață cum să interoghezi rețetele și cum să te deschizi spre progres, industria muzicală cere o respectare draconică a rețetelor succesului și promite un El Dorado al banilor și al Top 10 în schimbul regresului profesional.
Și totuși, în opinia noastră, în această relație de iubire – ură, și universitatea, dar și industria muzicală ajung cumva să dialogheze. Mai tîrîș-grăpiș, mai cu țîfnă, mai cu năbădăi, cele două se ajută reciproc subcutanat, prin infuzia de absolvenți capabili și prin primirea lor întru folosință provizorie. E momentul să definim aici job-ul, după cum am promis: job-ul e o modalitate de a cîștiga bani prin cedarea timpului propriu întru desfășurarea unor activități lucrative și nefolosirea capacităților cîștigate în facultate. Sau, din perspectiva angajatorului: folosirea unui angajat sub potențialul capacităților sale. Gîndindu-mă la o fată care a declarat sincer pentru un post de televiziune: „Pentru mine 100 de lei înseamnă mîncarea pe o săptămînă!“, nu pot să nu mă întreb: „ciubucul“ ca formă de angajare să fie viitorul? O repetiție și apoi înregistrare, țac-pac, și gata, nu? Parafrazînd titlul filmului lui Sydney Pollack: Și leii se-mpușcă, nu-i așa?
Nu știu de ce îmi vine în minte povestea din Shrek Forever After, cel de-al patrulea film al seriei Shrek produse de DreamWorks Animation: așezat la casa lui, cu copii, cu situație, dar plictisit de statutul său domestic și în plină midlife crisis, căpcăunul Shrek se gîndește cu jind la vremurile cînd era temut și liber; prin urmare, face greșeala să semneze un pact cu Rumpelstiltskin, care promite să-i redea gloria de căpcăun în schimbul unei zile din copilăria sa; acceptînd acest lucru, Shrek este deposedat chiar de ziua sa de naștere, devenind un nenăscut, și toată viața sa de pînă atunci dispare fără urmă; în final, după ce trece prin dureroase aventuri și, printr-o mobilizare exemplară, o recucerește pe Fiona, Shrek reușește să-și recupereze vechiul statut, viața sa inițială, cu tihna ei casnică neprețuită. Morala: fuga de un statut real într-un statut idealizat e o iluzie periculoasă și fără conținut, care ne pune în pericol întreaga existență. Sau, în cheia de citire a absolventului: am o educație muzicală, am o licență (și chiar un master) în muzică, dar tare aș vrea mulți bani, rapid, haiducește; fac un pact cu un angajator care-mi promite mulți bani (și puțină muncă), dar care vrea în schimb o zi din copilăria mea muzicală; curînd, toată viața mea de muzician începe să dispară; am devenit un nenăscut în muzică și sînt acum altcineva. Vi se pare cunoscută povestea?
Dan Dediu este compozitor, profesor la Universitatea Națională de Muzică București.
