Parabola de generozitate a lui George Enescu
S-a încheiat o nouă ediție a tradiționalului Concurs Internațional „George Enescu“ de la București și gîndul la generozitatea „maestrului din Liveni“, atît de legat de descoperirea, susținerea și promovarea tinerelor talente muzicale românești și străine, ne urmărește cu aceeași nestrămutată admirație față de modestia, dăruirea și mărinimia acestui mare artist. A descoperi copiii-minune de la Iași (Socrate Barozzi, Vasile Filip, Constantin și Jean Bobescu, Mircea Bârsan), de la Buzău (Mândru Katz), de la Galați (Valentin Gheorghiu) de la Chișinău (Mihai Constantinescu), de la București (Dinu Lipatti, Constantin Silvestri, Constantin C. Nottara, Corneliu Gheorghiu, Doina Nora Mihăilescu, Radu Mihail, Maria Fotino), chiar pe viitorii soliști de faimă mondială de peste hotare (Yehudi Menuhin, Ida Haendel, Uto Ughi, Yvonne Astruc, Henryk Szeryng) și a-i îndruma spre studii superioare, trecîndu-i prin propria sită profesională, la vîrste extrem de fragede, reprezintă un gest de noblețe sufletească tipic doar marilor personalități ale artei sunetelor. Spre propriile locuințe enesciene de la Cracalia, București, Sinaia, Paris, li s-au deschis larg porțile multor discipoli ce i-au călcat pragul de la copilărie și tinerețe pînă la senectute. „Aproape în fiecare joi“ – mărturisea violonistul Mihai Constantinescu – „eram prezent la masa de prînz și aveam prilejul să asist la repetițiile maestrului de vineri seara. Timp de patru ani l-am ascultat, în felul acesta, în permanență, atît acasă, cît și la memorabilele sale concerte de la Ateneu.“
În îndelungata mea carieră de lexicograf și istoric al muzicii românești, am avut prilejul să descopăr în arhivele multor creatori, interpreți, dascăli, chiar și lăutari, acele inedite „recomandări“ ale lui George Enescu către marii dascăli ai lumii, miniștri, directori de instituții lirice, conservatoare, societăți muzicale (filarmonici), spre a le acorda sprijinul în educația artistică și închegarea carierelor profesionale. O scrisoare autografă a maestrului, o simplă recomandare, un succint „portret“ muzical cu semnătura lui George Enescu, se transformau într-o veritabilă „diplomă“ de perete sau în acte oficiale de profesionalitate. „Recomandările“ maestrului au salvat cariere aflate în pragul prăpastiilor, fiindcă glasul cald al lui Enescu vorbea inimilor oamenilor de decizie ai epocii. Aș putea afirma că există astăzi o întreagă „arhivă“ națională din asemenea manuscrise enesciene, emoționante prin simplitatea și farmecul limbajului. Îmi vin în minte cele mai pitorești „recomandări“ ale lui Dimitrie Cuclin, Ludovic Feldman, Joseph Prunner, Remus Țincoca, Jean și Constantin Bobescu, Vasile Filip, George Enacovici, Vasile Jianu, Veturia Ghibu, Constantin Stroescu, Anastasia Dicescu, George Simonis, Sandu Albu, lăutarii Grigoraș Dinicu și Nicu Stănescu, George Cocea, Theodor Fuchs, George Adamachi, Theodor Lupu, Clara Haskil, Alfred Alessandrescu, Valentin Gheorghiu și mulți alții.
Generozitatea lui George Enescu a căpătat forme și dimensiuni neobișnuite în pragul Primului Război Mondial, cînd a luat inițiativa fondării premiului național de compoziție (1911), apoi în perioada războiului de reîntregire (1916-1918), cînd a lansat ideea achiziționării și montării unei orgi de concert la Ateneul Român. Ambele atitudini de sprijinire a mișcării muzicale românești le-a gîndit prin „ferma decizie de a cînta totdeauna dezinteresat“. Așa s-au născut acele lungi și obositoare turnee prin țară, spre adunarea de fonduri necesare prosperității vieții noastre muzicale. „Vreau să contribui cu tot ce pot“ – mărturisea Enescu într-un interviu acordat presei epocii – „la încurajarea celor care scriu muzică pură, adică simfonii, cvartete, sonate și tot ce are legătură cu muzica polifonică.“ Pentru tinerii compozitori români, o asemenea încurajare – remarca tînărul mecena – ar avea „sublimul avantaj de a permite să se facă ascultat cel puțin o dată în viață“ (premianții se bucurau de prima audiție sub bagheta sa).
Numit președintele echipelor artistice mobile, organizate la inițiativa sa de Crucea Roșie (în septembrie 1916), George Enescu a devenit, din artist, un veritabil luptător pe front, prezent – aproape zilnic – în spitalele de campanie pentru răniți. După dezastrul militar de la Turtucaia, de pildă, se organizase în localul Școlii Centrale de Fete din București un mic spital militar în care George Enescu s-a angajat ca infirmier voluntar al Crucii Roșii Române. Într-o zi, colonelul chirurg avînd să amputeze piciorul unui soldat, „văzîndu-l pe Enescu, înalt și voinic, circulînd cu găleata de feșe printre răniți, apreciindu-i statura și robustețea, l-a chemat să-l ajute. Acesta a venit imediat“ – remarca scriitorul/memorialist Vintilă Russu-Șirianu, prezent la operație –, „colonelul chirurg i-a arătat cum să țină piciorul rănitului și unde să-l ducă după amputare… A început operația dură cu fierăstrăul, ceea ce lui Enescu i-a produs, brusc, un rău aproape de leșin.“ Alteori, violonistul George Enescu, aflat printre răniții care nu-l cunoșteau, a fost confundat cu un lăutar și rugat să le cînte melodiile „Am un leu și vreau să-l beu“, „Hora Unirii“ sau „Ciocîrlia“! Bineînțeles că violonistul anonim s-a conformat, părăsind repertoriul inițial (Bach, Mozart, Paganini).
Este surprinzător faptul că George Enescu a susținut concerte de binefacere în folosul Crucii Roșii la Petersburg, în Rusia, și la Paris, depunînd banii în contul de ajutorare a răniților și orfanilor de război din 1918. Dar gestul de generozitate al muzicianului român a căpătat și alte conotații artistice, atunci cînd în manifestările din anii grei ai Primului Război Mondial și-a alăturat artiștii amatori (medici, ofițeri, profesori, lăutari) spre a le oferi o șansă de a-și mai alina durerile familiale în urma morților în dramaticele lupte. Enescu a schimbat vioara cu pianul, viola și violoncelul, colaborînd cu melomani de ocazie. Georgeta Berindei, Emil Mihail, Alice Fundescu, Ersilia Roșca, Constantin Rădulescu-Cocoș sînt doar cîțiva dintre „colaboratorii“ generosului maestru. Desigur că cel mai spectaculos și bizar moment s-a petrecut în ziua de 30 mai 1918, cînd, pe scena Teatrului Național din Iași (!), George Enescu a trecut la pian spre a-l acompania pe lăutarul Nicu Buică în Sonata Kreutzer de Beethoven!
Departe de a-l coborî pe „geniul din Liveni“ din înălțimea sa profesională și spirituală, asemenea gesturi de generozitate au dispărut din peisajul nostru artistic contemporan. Pe Enescu îl aștepta fondarea Societății Compozitorilor Români (1920), care reprezenta o biruință a premiului național de compoziție pe care îl inițiase în 1911, precum și deschiderea Operei de Stat din București cu Lohengrin de Richard Wagner, sub bagheta sa (1921). Era un „post-ludiu“ la strădaniile de dirijor la Filarmonica din Capitală cu Damnațiunea lui Faust de Hector Berlioz și Parsifal de maestrul din Bayreuth (1915), în perspectiva nașterii apropiate a capodoperei Oedipe.
Viorel Cosma este muzicolog şi exeget enescian.
