Tema săptămînii

Încă din școală, cînd, „pe vremea mea“, se mai studia „Balada unui greier mic“ de Topîrceanu, l-am iubit pe greiere și am detestat‑o pe furnică.

Silvia e îmbrăcată în nişte pantaloni peste care şi-a tras o rochie şi un sacou jerpelit. Pe cap – o basma. Iese dintre două barăci, unde şi-a amenajat un culcuş din haine şi cartoane.

Greierele are presă proastă, cu toate că el însuși e mai aproape de oamenii din presă, literatură și arte decît de furnicuțele de la uzină.

Aparent, e ușor să scrii despre prudență și fatalism în cultura politică de la noi, dacă ne situăm în tradiția mioritică obișnuită.

Trezit la 6. Pregătit copilul pentru şcoală. Soţul pentru serviciu. Dat de mîncare la pisici. Aerisit prin casă. Mici nimicuri. Zi de zi.

Eu cred, sau mai curînd simt, că după terminarea fabulei, în privat, furnica îi dă de fiecare dată cîteva boabe de mîncare greierului.

A fost odată ca niciodată… Într-un orășel liniștit din Ardeal s-a născut un băiețel foarte cuminte. Trăia într-o lume aparent idilică, într-o familie în care coexistau patru generații. Străbunica lucra în grădină din zori și pînă la asfințit, bunica mergea la serviciu.

Autorul ne prezintă două personaje aflate în conflict. Greierul care, în opinia furnicii, a trîndăvit toată vara, se află acum, la venirea toamnei, într-o situație disperată și îi cere acesteia de mîncare, dar furnica îl refuză fără milă.

Peste drum de culcuşul Silviei stă Tavi. „Băiatul cu chitara.“

La început, călătorim haotic. Vrem să vedem tot, să simțim tot, să evadăm din propriile noastre vieți în necunoscutul drumului – dar către ce? Și, mai important, cu ce scop?

Gîndiți-vă puțin la ce ați trăit în diverse momente din viață. La nopțile care v-au rămas în minte și le-ați putea povesti oricînd, indiferent de cîți ani au trecut peste ele. Fiecare dintre noi are propria colecție, la care, chiar dacă nu umblă prea des, nici n-ar renunța de bunăvoie. Par un fel de ozn uri în viețile noastre.

Ca în fiecare an, petrecerea de Sfîntul Alexandru începuse prost pentru mine; pe cît de multă lume venise, pe atît de puține cadouri primisem. Rolul meu părea să se reducă la cel de deschizător de ușă.

În Bucureşti, m-am urcat într-un compartiment gol, fericită că mă pot întinde. Şi aşa a pornit trenul-fantomă pe drumul meu spre o altă dimensiune, spre naţiunea trocului, despre ale cărei legi şi obiceiuri nu ştiam nimic.

În­tr-un fel de colț strălucea Carul Mic, misterios și geometric. M-am gîndit că între acele stele aparent apropiate, prin prisma ochiului omenesc, sînt de fapt niște distanțe enorme, pe care mintea nici nu le poate pricepe.

Au fost, între 26-28 august, peste 30.000 de persoane care, într-un fel sau altul, au interacționat cu ceea ce s-a întîmplat la festival.

E clar, pe termen mediu și lung e în interesul UE să gestioneze cît mai bine valul de migrație și să transforme imigrația ilegală în imigrație legală, pentru că avem nevoie de imigranți în Europa.

Forţa a fost într-adevăr puternică la festival. Iar la lăsarea întunericului, cu toate că atelierele se terminaseră de mult, în jurul statuii lui Mihai Viteazul încă se alergau cu săbii nu doar copiii, ci şi părinţii lor.

„Minciuna este o problemă a democrației zilelor noastre, minciuna cu care nu putem și nu avem mijloace să luptăm. Vă spun asta ca jurnalist, minciuna e un adevărat coșmar. Astăzi, ea e mai puternică decît adevărul.“

Toate țările Europei de Est s-au bucurat să fie membre ale Uniunii Europene, mai ales pentru că voiau să devină la fel de bogate. Esticii nu și-au pus problema că va trebui să devină europeni și în sens cultural.

Cetatea Alba Carolina e a copiilor, ei vor fi în continuare adevărații ei „cuceritori“, ca niște buni cetățeni europeni care-și cunosc istoria. Și-așa a apărut Garda copiilor: cu costume special confecționate, cu defilări (împreună cu garda „celor mari“ sau separat), cu misiunea specială de a păzi – cu zîmbetul pe buze – activitățile din Cetatea copiilor organizate în timpul Festivalului Dilema veche.

Ținînd cont de comentariile mele precedente, UE e mai mult decît validă: e esențială pentru succesul politic al tuturor țărilor sale membre. Nu vom putea să facem față problemelor anterior menționate decît împreună.

Creştinismul şi iudaismul seamănă ca doi fraţi. Dacă credinţa s-ar putea reduce la o listă de „items“, atunci am vedea că 95% dintre punctele care, însumate, alcătuiesc credinţa creştină şi credinţa iudaică sînt comune.

În chestiunea Holocaustului românesc, Andrei Oișteanu a spus că pe teritoriul României „nu s-au produs orori, dar n-a fost nici pace“.

„Ce idee bună ai avut cu festivalul!“, îmi spune cîte cineva. Adevărul e că n-am avut nici o idee. Pur și simplu am observat că așa fac alții și m-am gîndit că putem face și noi.

Mersul pe jos face piciorul frumos, spune o vorbă din bătrîni. Astăzi, spunem: mersul pe jos e periculos. Într-adevăr, deplasarea pe trotuar a devenit o aventură.

Şi capitala Norvegiei, Oslo, se pregăteşte să elimine maşinile personale din zona centrală.

La următoarele alegeri, prin presiuni şi susţinere populară, Mişcarea pentru Maşina Personală şi Locul Ei de Parcare a învins masiv în cursa pentru consiliu, şi-a impus primarul, apoi a interzis bicicletele şi prioritatea pietonilor.

Potrivit legii, parcarea pe trotuare e interzisă cu excepţia locurilor în care este permisă explicit, prin panouri de semnalizare. Ce face Poliţia pentru a preveni ocuparea trotuarelor de către maşini?

Există, ce e drept, ca şi în cazul „fericirii“, reţete de a fi mulţumit cu tine.