Tema săptămînii

Împlinirea vine din acceptarea faptului că ești singur, în ciuda faptului că iubești sau că, dacă ești norocos, mai ești și iubit, în ciuda faptului că ai o familie numeroasă și prieteni sau n-ai pe nimeni.

O să încep brusc: eu cred că oamenii din ziua de azi nu se gîndesc decît la carieră, bani, imagine și putere.

În asta constă frumusețea serviciului meu. În fiecare om găsesc cîte o poveste.

S-ar putea să nu ne fie suficient de frică de încălzirea globală sau de (re-)apariția epidemiilor – să fie cinci centimetri în plus sau în minus la nivelul oceanului planetar un motiv de panică? Dar oare a ne expune copiii la substanțe chimice „nenaturale“ comercializate de corporații?

Poate că una din fricile cel mai des întîlnite în medicină este frica de propria neștiință.

Trei intelectuali europeni discută despre cîteva probleme actuale ale Europei.

„E un spațiu magic aici. E cetatea vrăjitoarelor.“

Părinții nu înteleg de ce copilul simte nevoia să îi întrebe despre orice și nu se poate abține pur și simplu. Unii aleg în continuare să îi spună că „nu e treaba lui“ sau că „nu e frumos să întrebi despre asta“, în timp ce alții fac un efort considerabil să închege un răspuns.

„De ce nu ne-a făcut Dumnezeu și pe noi cu aripi?“ „Ăăăăăă, nu știu!“ Facem cîțiva pași. „Hai, că mi-am dat seama!“ „Da? De ce?“ „Păi, nu puteam să tragem nici măcar un tricou pe noi, îți dai seama?!“

Am provocat două excelente profesoare de limba și literatura română să scrie despre relația lor cu părinții elevilor și despre cum este văzut rolul de părinte din această perspectivă, avînd în vedere și faptul că în ultima vreme părinții sînt cei mai vocali în ceea ce privește sistemul de educație din România.

Deci care era întrebarea? Dacă poți fi și artist și familist? Da, sigur că poți să fii multe. Dar eu nu pot.

„Meseria de părinte“ inițial mi s-a părut un dezastru. Nu știam să învăț decît din cărți, după metoda clasică: tu nu știi nimic, cel care a scris cărțile știe și trebuie să folosești ce te învață ca să poți să te descurci.

E interesant de menționat că în ediția din 1984 a Dicționarului Explicativ al Limbii Române, editat de Academia Republicii Socialiste România, cuvîntul „empatie“ nu se regăsește.

Îți scriu înainte să apari în viața mea și înainte să creștem împreună, eu ca mamă, tu ca fiică și poate și prietenă. Mă tot bîntuie o întrebare, retorică de altfel, dar care m-a făcut să îți scriu. Mă întreb: oare de cînd a devenit vulnerabilitatea un comportament perceput atît de negativ cînd el, de fapt, stă la baza creșterii și bucuriei?

Faptul că școala ignoră complet acest subiect, iar educația de acasă îl ocolește – deseori din ignoranța noastră, a adulților, sau pur și simplu din disconfortul pe care noi înșine îl simțim în relație cu propriile emoții – face ca mulți oameni să învețe foarte devreme lecția grea a reprimării.

Există numeroase diferenţe între oameni în ceea ce priveşte capacitatea lor de a manifesta empatie. Pentru a înţelege aceste diferenţe, ar fi important să ne întoarcem în perioada copilăriei mici, atunci cînd se pun bazele acestei abilităţi.

În cartierul meu locuiesc mulți nevăzători, mai mulți, cred, decît în orice altă parte a orașului. Îi observi pe străzi cum își caută drumul cu bastonul, cum rememorează pași și gropi și obstacole, cum scrutează în gol încercînd să afle de la trecători ce autobuz a venit în stație – dacă e cineva acolo să le răspundă.

Vă amintiți de panourile apărute în București acum vreo șase-șapte ani pe care scria „Strada unde am pupat-o pe Mimi“, „Locul unde băteam mingea cu băieții“ sau „Troleul care mă ducea acasă“? Simțiți ceva atunci cînd treceți printr-un astfel de loc? Poate o vibrație afectivă? Sau poate sînteți indiferenți – cert este că informația vă face să cunoașteți mai bine persoana în cauză.

Cine sînt eu și de ce le scormonesc trecutul? Cu ce le ajută reportajul meu? „Am o poveste similară“, le zic. „Am trecut prin [aproape] aceleași lucruri.“

Am crescut în anii ’90, aşa că atunci cînd m-am gîndit la muzica pe care o ascult cînd sînt fericit, m-a cuprins îngrijorarea. Una gata formulată de Nick Hornby în High Fidelity, chiar la mijlocul deceniului în care-au început să mi se stabilizeze gusturile: „Ce-a fost mai întîi – muzica sau nefericirea? Ascultam muzică pentru că eram nefericit? Sau eram nefericit pentru că ascultam muzică?“

Anul trecut am schimbat 12 case, mi-am făcut bagajul de 22 de ori, am rătăcit diverse lucruri valoroase în diferite colțuri ale lumii – o geantă plină cu polaroide, ruj, telefoane mobile – și mi-am pierdut mințile.

Să ai succes. Să-ți iasă. Să cîștigi. Să-ți impui, chit că pentru o secundă, voința în fața firii. Să dărîmi și să clădești. Să lași ceva în urma ta. Case, fîntîni, copii. Problema este că nu durează. Fericirea care se învață la școală este, la rece, strict o unealtă de construit CV-uri. O fragilă cîrjă socială pentru sociopați.

Imaginile și prezentările despre Cuba abundă în pliantele turistice. La fel și clișeele turiștilor despre această insulă, mai ales ale celor care nici nu măcar nu ies pînă în orașul cel mai apropiat, ca să ia contact direct cu realitatea.