Împlinire, bibelou de porţelan
Se întîmpla, cred, prin vara lui 2003. Da, în 2003 trebuie să fi fost, de vreme ce cartea mea de debut ieșise cu doar un an în urmă. Stătuse destul de mult în așteptare și fusese de două ori mai voluminoasă. O terminasem la 23 de ani, cînd îmi încheiasem și facultatea, iar de atunci pînă cînd am predat manuscrisul, nu am făcut altceva decît să tai din ea, astfel că așteptarea nu a fost doar lungă, ci, într-un anumit fel, și dureroasă. Asta însemna că luasem decizia, la fel ca alți prieteni de-ai mei care încă nu debutaseră, să nu-mi plătesc, așa cum se obișnuia în anii aceia, apariția cărții și mă resemnasem cu gîndul că, într-o bună zi, în forfota de scriitori nedebutați, voi întîlni pe cineva care să fie impresionat de încăpățînarea mea și să-mi publice romanul în condiții normale. Cam asta însemna pentru mine, pe vremea aceea, împlinirea. Avea o formă concretă și, desigur, dincolo de nemulțumirile, angoasele, suferințele de tinerețe, fericirea era să văd ceea ce scrisesem strîns între două coperte. E la fel de adevărat că, în lipsa obiectului, nu eram nici nefericită. Din contra. De fapt, amînarea îmi crea un fel de plăcere, părea că decizia împlinirii stă în mîinile mele. Iar pentru un om foarte tînăr, faptul că întrevede un obstacol la orizont nu era decît un motiv în plus de a continua să scrie. Așa au decurs lucrurile pînă să-l întîlnesc pe prozatorul Gheorghe Crăciun, care a fost primul meu editor, dar și un om cu care m-am împrietenit, deși ne despărțeau multe cărți și cîțiva ani. Însă povestea asta a apariției primei mele cărți am mai spus-o. Ceea ce nu devenise încă limpede pe atunci, dar pare puțin mai limpede acum e că, de fiecare dată cînd mi-am văzut cartea apărută, m-am gîndit la următoarea ca și cînd mă gîndeam la prima. La prima vedere, poate părea istovitor, dar acest lucru simplu și mic care poate părea istovitor este cel care face agregatul să funcționeze.
În fine, începutul momentului care a durat destul de mult în timp și care mi-a schimbat aproape fundamental modul de a privi lumea și de a trăi în ea s-a petrecut într-o după-amiază, în grădina de la Green Hours, prin 2004, cred. Mă întîlnisem cu o jurnalistă pentru un interviu și, drept să spun, cînd m-a sunat să mi spună ce vrea, am fost profund mirată de interesul pe care cineva, altcineva, l-ar putea avea despre cum văd eu literatura și scrisul. Dar m-am dus, mai mult din curiozitate. Atunci, simultan cu primul meu interviu, în după-amiaza aceea din vara toridă, am primit un telefon de la o femeie care s-a prezentat drept traducătoare și care mi-a spus că ar interesa-o să-mi traducă romanul în limba franceză. O chema Laure Hinckel și astăzi este cunoscută ca o traducătoare importantă de literatură română. Dar pe atunci n-o cunoșteam.
Cele două momente, petrecute aproape simultan, m-au făcut atunci să mă gîndesc că nu greșisem, că ăsta era drumul. Cunoșteam scriitori valoroși care se canoniseră să-și vadă cărțile traduse și tot nu reușeau. Iar eu primisem acel telefon. Poate unii s-ar fi împăunat, dar mie atunci mi s a făcut frică de certitudinea asta. Sigur, greșeam privind-o ca pe o certitudine, dar nu greșeam mult fiindu-mi frică. În răstimp, cartea, și odată cu ea și eu, a început să-și creeze mica ei notorietate. Odată cu notorietatea, am pierdut cîțiva prieteni și m am ales cu alții. Împlinirea se construia încet și sigur.
N-am fost niciodată o vrednică în ale scrisului și, de aceea mai ales, atunci cînd cei care se bucurau în jur de înfăptuirile mele m-au sfătuit să mă grăbesc să scot a doua carte, pentru că „abia cu a doua carte confirmi“, m-am speriat și mai tare. Următoarele Legături își unduiau corpurile feline la orizont, chemîndu-mă. Dar eu nu m-am dus.
Aveam în cap o poveste care se construia de fiecare dată cînd încercam să mi-o imaginez în curtea bunicului meu, în grădina lui plină de fructe și legume din Chitila. Bunicul meu murise la scurt timp după ce m-am mutat din casa părinților în casa mea. Ce spun eu, casa mea s-a construit din casa bunicului meu și cred că îi păstram o recunoștință pe care nu apucasem să i-o mărturisesc, de aceea aveam o nevoie de a i-o spune, chiar și așa, tîrziu, mai mare decît nevoia de împlinire. Și m-am apucat să scriu povestea curții bunicului și am chemat în curte acolo și doi oameni care să se iubească pe deasupra timpului. Și ei au venit. Au fost cinci ani în care am scris bucuroasă și singuratică și, la sfîrșitul celor cinci ani, s-a născut un copil. Iar cînd spun un copil, nu mă refer la carte, ci la un băiețel în carne și oase. Și, din acel moment, frica a luat alte forme, iar dorința de împlinire și-a ascuns capul. Atunci mi-a devenit clar că oamenii sînt mai importanți decît cărțile. Că onestitatea, în primul rînd față de tine, care înseamnă automat față de ceilalți, lipsa fățărniciei, adevărul spus din locul în care stai tu, care poate să fie uneori bun, alteori cu adevărat rău aduc liniște. Odată cu liniștea, poate veni tiptil și singurătatea. Dar ce e o viață zgomotoasă? Cam atunci a fost momentul în care a început să-mi fie clar că împlinirea vine din acceptarea faptului că ești singur, în ciuda faptului că iubești sau că, dacă ești norocos, mai ești și iubit, în ciuda faptului că ai o familie numeroasă și prieteni sau n-ai pe nimeni. La început, pare o filozofie de doi lei. La început, vrei să primești telefoane la capătul cărora să auzi că viața se schimbă spectaculos, în bine. Dacă ai noroc și le primești, începi să-ți dorești să-ți vină o astfel de veste o dată pe lună, apoi începi să-ți dorești zilnic. Să fii împlinit zilnic, secundă de secundă. Să tînjești la Nobel, la Oscar, la Palme. Iar dacă nu primești astfel de telefoane, să te acrești și să-ți stea mintea numai la ele.
Mă gîndesc și acum că frica mi-a ținut loc de noroc. Nu e comod să spui că ți-e frică, dar, dacă tot ți se întîmplă, e mai bine s-o mărturisești. Dacă nu mi-ar fi fost frică de faptul că dorințele încep să mi se întîmple, poate că mi-aș fi pierdut curajul de a mai scrie – cărți sau scenarii, povești. Pînă la urmă, nu asta e scrisul, o permanentă stare de dorință? Și, fiindcă e o muncă atît de singuratică, din amestecul nefericit dintre singurătate și „succes“ poate m-aș fi gîndit că relațiile și oamenii din jurul meu mi se cuvin. Știu, știu, succes au Coelho sau Tarantino sau Brad Pitt. Dar pe mine unii oameni începuseră să mă întrebe cum gestionez succesul. Mă uitam la ei pătrat, nu mă crescusem, nu mă educasem în ideea de succes, din contra, pentru mine succesul era ceva rău, ceva care te poate pierde. Apoi mi-am dat seama că succes poate fi și, cum credeam eu la 23 de ani, să publici o carte și să ai doi cititori, în afară de familia ta, cărora să le placă ce-ai scris.
Din cauza asta mă simt prost să scriu azi despre împlinire. Nu poți să scrii despre împlinire decît fiind brutal de sincer și monoton. Și avînd încredere în oameni. La 23 de ani, am fost pe punctul să fiu împlinită, dar m-am îndoit. Azi, sînt un om mai degrabă neîmplinit, și asta nu e deloc rău. S-ar putea ca, într-o bună zi, să descopăr și ce e împlinirea. Și asta ar putea fi bine. Dar, ca să fiu sinceră, și dacă n-o descopăr, tot bine va fi.
Cecilia Ștefănescu este scriitoare.
