Împlinire, bibelou de porţelan

Cecilia ŞTEFĂNESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 654 din 1-7 septembrie 2016
Împlinire, bibelou de porţelan jpeg

Se întîmpla, cred, prin vara lui 2003. Da, în 2003 trebuie să fi fost, de vreme ce cartea mea de debut ieșise cu doar un an în urmă. Stătuse destul de mult în așteptare și fusese de două ori mai voluminoasă. O terminasem la 23 de ani, cînd îmi încheiasem și facultatea, iar de atunci pînă cînd am predat manuscrisul, nu am făcut altceva decît să tai din ea, astfel că așteptarea nu a fost doar lungă, ci, într-un anumit fel, și dureroasă. Asta însemna că luasem decizia, la fel ca alți prieteni de-ai mei care încă nu debutaseră, să nu-mi plătesc, așa cum se obișnuia în anii aceia, apariția cărții și mă resemnasem cu gîndul că, într-o bună zi, în forfota de scriitori nedebutați, voi întîlni pe cineva care să fie impresionat de încăpățînarea mea și să-mi publice romanul în condiții normale. Cam asta însemna pentru mine, pe vremea aceea, împlinirea. Avea o formă concretă și, desigur, dincolo de nemulțumirile, angoasele, suferințele de tinerețe, fericirea era să văd ceea ce scrisesem strîns între două coperte. E la fel de adevărat că, în lipsa obiectului, nu eram nici nefericită. Din contra. De fapt, amînarea îmi crea un fel de plăcere, părea că decizia împlinirii stă în mîinile mele. Iar pentru un om foarte tînăr, faptul că întrevede un obstacol la orizont nu era decît un motiv în plus de a continua să scrie. Așa au decurs lucrurile pînă să-l întîlnesc pe prozatorul Gheorghe Crăciun, care a fost primul meu editor, dar și un om cu care m-am împrietenit, deși ne despărțeau multe cărți și cîțiva ani. Însă povestea asta a apariției primei mele cărți am mai spus-o. Ceea ce nu devenise încă limpede pe atunci, dar pare puțin mai limpede acum e că, de fiecare dată cînd mi-am văzut cartea apărută, m-am gîndit la următoarea ca și cînd mă gîndeam la prima. La prima vedere, poate părea istovitor, dar acest lucru simplu și mic care poate părea istovitor este cel care face agregatul să funcționeze.

În fine, începutul momentului care a durat destul de mult în timp și care mi-a schimbat aproape fundamental modul de a privi lumea și de a trăi în ea s-a petrecut într-o după-amiază, în grădina de la Green Hours, prin 2004, cred. Mă întîlnisem cu o jurnalistă pentru un interviu și, drept să spun, cînd m-a sunat să mi spună ce vrea, am fost profund mirată de interesul pe care cineva, altcineva, l-ar putea avea despre cum văd eu literatura și scrisul. Dar m-am dus, mai mult din curiozitate. Atunci, simultan cu primul meu interviu, în după-amiaza aceea din vara toridă, am primit un telefon de la o femeie care s-a prezentat drept traducătoare și care mi-a spus că ar interesa-o să-mi traducă romanul în limba franceză. O chema Laure Hinckel și astăzi este cunoscută ca o traducătoare importantă de literatură română. Dar pe atunci n-o cunoșteam.

Cele două momente, petrecute aproape simultan, m-au făcut atunci să mă gîndesc că nu greșisem, că ăsta era drumul. Cunoșteam scriitori valoroși care se canoniseră să-și vadă cărțile traduse și tot nu reușeau. Iar eu primisem acel telefon. Poate unii s-ar fi împăunat, dar mie atunci mi s a făcut frică de certitudinea asta. Sigur, greșeam privind-o ca pe o certitudine, dar nu greșeam mult fiindu-mi frică. În răstimp, cartea, și odată cu ea și eu, a început să-și creeze mica ei notorietate. Odată cu notorietatea, am pierdut cîțiva prieteni și m am ales cu alții. Împlinirea se construia încet și sigur.

N-am fost niciodată o vrednică în ale scrisului și, de aceea mai ales, atunci cînd cei care se bucurau în jur de înfăptuirile mele m-au sfătuit să mă grăbesc să scot a doua carte, pentru că „abia cu a doua carte confirmi“, m-am speriat și mai tare. Următoarele Legături își unduiau corpurile feline la orizont, chemîndu-mă. Dar eu nu m-am dus.

Aveam în cap o poveste care se construia de fiecare dată cînd încercam să mi-o imaginez în curtea bunicului meu, în grădina lui plină de fructe și legume din Chitila. Bunicul meu murise la scurt timp după ce m-am mutat din casa părinților în casa mea. Ce spun eu, casa mea s-a construit din casa bunicului meu și cred că îi păstram o recunoștință pe care nu apucasem să i-o mărturisesc, de aceea aveam o nevoie de a i-o spune, chiar și așa, tîrziu, mai mare decît nevoia de împlinire. Și m-am apucat să scriu povestea curții bunicului și am chemat în curte acolo și doi oameni care să se iubească pe deasupra timpului. Și ei au venit. Au fost cinci ani în care am scris bucuroasă și singuratică și, la sfîrșitul celor cinci ani, s-a născut un copil. Iar cînd spun un copil, nu mă refer la carte, ci la un băiețel în carne și oase. Și, din acel moment, frica a luat alte forme, iar dorința de împlinire și-a ascuns capul. Atunci mi-a devenit clar că oamenii sînt mai importanți decît cărțile. Că onestitatea, în primul rînd față de tine, care înseamnă automat față de ceilalți, lipsa fățărniciei, adevărul spus din locul în care stai tu, care poate să fie uneori bun, alteori cu adevărat rău aduc liniște. Odată cu liniștea, poate veni tiptil și singurătatea. Dar ce e o viață zgomotoasă? Cam atunci a fost momentul în care a început să-mi fie clar că împlinirea vine din acceptarea faptului că ești singur, în ciuda faptului că iubești sau că, dacă ești norocos, mai ești și iubit, în ciuda faptului că ai o familie numeroasă și prieteni sau n-ai pe nimeni. La început, pare o filozofie de doi lei. La început, vrei să primești telefoane la capătul cărora să auzi că viața se schimbă spectaculos, în bine. Dacă ai noroc și le primești, începi să-ți dorești să-ți vină o astfel de veste o dată pe lună, apoi începi să-ți dorești zilnic. Să fii împlinit zilnic, secundă de secundă. Să tînjești la Nobel, la Oscar, la Palme. Iar dacă nu primești astfel de telefoane, să te acrești și să-ți stea mintea numai la ele.

Mă gîndesc și acum că frica mi-a ținut loc de noroc. Nu e comod să spui că ți-e frică, dar, dacă tot ți se întîmplă, e mai bine s-o mărturisești. Dacă nu mi-ar fi fost frică de faptul că dorințele încep să mi se în­tîmple, poate că mi-aș fi pierdut curajul de a mai scrie – cărți sau scenarii, povești. Pînă la urmă, nu asta e scrisul, o permanentă stare de dorință? Și, fiindcă e o muncă atît de singuratică, din amestecul nefericit dintre singurătate și „succes“ poate m-aș fi gîndit că relațiile și oamenii din jurul meu mi se cuvin. Știu, știu, succes au Coelho sau Tarantino sau Brad Pitt. Dar pe mine unii oameni începuseră să mă întrebe cum gestionez succesul. Mă uitam la ei pătrat, nu mă crescusem, nu mă educasem în ideea de succes, din contra, pentru mine succesul era ceva rău, ceva care te poate pierde. Apoi mi-am dat seama că succes poate fi și, cum credeam eu la 23 de ani, să publici o carte și să ai doi cititori, în afară de familia ta, cărora să le placă ce-ai scris.

Din cauza asta mă simt prost să scriu azi despre împlinire. Nu poți să scrii despre împlinire decît fiind brutal de sincer și monoton. Și avînd încredere în oameni. La 23 de ani, am fost pe punctul să fiu împlinită, dar m-am îndoit. Azi, sînt un om mai degrabă neîmplinit, și asta nu e deloc rău. S-ar putea ca, într-o bună zi, să descopăr și ce e împlinirea. Și asta ar putea fi bine. Dar, ca să fiu sinceră, și dacă n-o descopăr, tot bine va fi. 

Cecilia Ștefănescu este scriitoare.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

Adevarul.ro

image
Reacţii după şedinţa foto a lui Brad Pitt pentru GQ Magazine: „Arată ca un cadavru”
Desemnat în anii '90 cel mai sexy bărbat în viaţă de revista People, actorul Brad Pitt şi-a şocat fanii cu cea mai recentă şedinţă foto realizată pentru revista GQ, mai mulţi internauţi comentând că arată ca un cadavru.
image
Lacul căutat de zeci de mii de turişti pentru tratamente s-a colorat în roz. Explicaţiile cercetătorilor VIDEO
Pe lângă culoare, lacul emană şi un miros neplăcut. În fiecare an, aici vin zeci de mii de turişti la tratament. Specialiştii vin cu explicaţii.
image
CTP ne trezeşte la realitate: „Popovici? Dar de ce să mă simt mândru?“
Cristian Tudor Popescu a comentat, în stilul său caracteristic, performanţa lui David Popovici la Mondialele de nataţie, unde sportivul de 17 ani a cucerit două medalii de aur.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.