Scrisoare cu confetti

Dragă Sara,

Îți scriu înainte să apari în viața mea și înainte să creștem împreună, eu ca mamă, tu ca fiică și poate și prietenă. Mă tot bîntuie o întrebare, retorică de altfel, dar care m-a făcut să îți scriu. Mă întreb: oare de cînd a devenit vulnerabilitatea un comportament perceput atît de negativ cînd el, de fapt, stă la baza creșterii și bucuriei?

Îți scriu pentru mi-am dat seama că, atunci cînd vei apărea în viața mea, vreau să găsesc modalitatea potrivită ție încît să îți păstrezi inocența cu care rîde un copil pînă în momentul în care i se spune, la școală sau pe stradă, că rîde prea tare și „deranjează“, modalitatea să continui să desenezi în afara șablonului din cartea de colorat dacă asta te face fericită, să plîngi dacă ceva te doare sau dacă asta simți, modalitatea prin care să îți insuflu valori și învățăminte natural, și nu cu forța. Ține minte, plînsul nu e o dovadă de slăbiciune, ci o dovadă de putere. Putere să nu lași lucrurile să te macine pe dinăuntru, ci să le dai afară și să mergi mai departe. Nu mă vei face niciodată de rușine dacă rîzi sau plîngi prea tare în parc sau în supermarket și nu, nu o să te părăsesc în mijlocul drumului dacă o să faci asta. 

Fii puternică și lasă-te să îți fie frică, să renunți, să pleci. Pare un nonsens, știu, dar nu este. Am aflat că nu este atunci cînd am înțeles că dovada de putere mai mare este să nu rămîn la un loc de muncă pentru care diminețile cu gîndul unei noi zile erau o corvoadă sau cînd am încheiat relații și prietenii care îmi făceau rău. 

Fii prezentă, uită-te în jur și uită-te la tine. Nu trebuie să știi exact prin ce trece un om apropiat, un coleg sau un copil zgribulit în ploaie pentru a le fi alături așa cum poți tu, fie că e vorba de un sfat, o îmbrățișare, o mînă de ajutor sau doar un “nu știu prin ce treci, dau nici mie nu cred că mi-ar fi ușor, deci sînt aici, alături“. Nu îți neg, perioada adolescenței, de exemplu, va fi probabil una dificilă și cu tot felul de sentimente contradictorii prin care o să te invit să treci. Prin ele. Nu peste ele. O să te îndrăgostești, o să suferi, o să te cerți cu prietenele tale și apoi o să vă împăcați, o să descoperi că lucrurile nu vin pur și simplu, ci că trebuie să lupți pentru ele și o să începi să descoperi modalități prin care să faci asta. Nu spun că știu cum o să fie pentru tine, dar ce pot să îți spun de pe acum este că nici pentru mine adolescența nu a fost roz și voi fi aici să te ascult, să te însoțesc sau să te las să te dai cu capul dacă asta vei vrea. 

Iubește! Oameni, sufletul pereche, locuri, pe tine, experiențe, activitatea de zi cu zi, care îți dă aripi să schimbi lumea, dacă asta vrei. Iubește! Cu inocență, dăruire, sinceritate și deschidere, cu riscul să nu îți fie întors sentimentul ăsta. Iubește pur și simplu, chiar dacă vei întîlni oameni care nu vor ști să reacționeze, se vor depărta sau, din contra, se vor apropia, vor prelua iubirea și o vor da mai departe către alții prin gesturi, priviri, îmbrățișări. Pentru unii, să iubească e greu. Să-ți deschizi sufletul și să îi lași pe alții să vadă în el, cu riscul să nu înțeleagă nimic, să nu te accepte sau să nu creadă că ești „suficient de bun“. Am avut un coleg de clasă în școala generală, haios, curios, bun la matematică și mereu dornic de a experimenta cîte ceva, rezultatul nefiind mereu unul bun. Părinții îi tot spuneau să nu mai facă prostii pentru că nu or să îl mai iubească. Să nu mai plîngă pentru că se face de rîs în fața fetelor. Ce face acum? Are un loc de muncă clasic, de la 9 la 17, o slujbă pentru care face strictul necesar și nimic mai mult, nu experimentează nimic, nu mai e curios și nu plînge niciodată, blamînd chiar persoanele care fac asta. De ce este el acum așa?! Probabil pentru că era „prea“ curios, „prea“ glumeț și rîdea „prea“ mult, dar mai ales pentru că plîngea și „se făcea de rușine“. Acum abia dacă mai zîmbește cînd ne vedem… 

De ce îți spun lucrurile astea? Pentru că vei întîlni oameni care vor încerca să îți spună că emoțiile strică rațiunea, că emoțiile ne fac slabi, că deciziile trebuie să fie raționale și că „trebuie să te maturizezi dacă vrei să faci față lumii în care trăiești“. Te rog să nu îi asculți și să fii tu așa cum simți pentru că doar așa vei putea să dai mai departe către cei din jur, înzecit, inspirîndu-i la empatie, solidaritate și bunătate. E nevoie de oameni care să facă asta, de oameni cu sclipire pe care să o răspîndească precum nişte confetti. Îmi place să cred că sînt și eu un om cu confetti, iar pentru mine drumul spre confetti a avut următoarele stații: Vulnerabilitate, Iubire, Empatie și Solidaritate. Colegul meu din generală nu a parcurs drumul ăsta, dar sper din suflet că va întîlni pe cineva care îl va face să pornească pe el, amintindu-și de curiozitate, glume și experimente. 

Tu, draga mea Sara, știu de pe acum că vei fi o inspirație și o lecție de viață, cel puțin pentru mine, dar cu siguranță nu doar atît. Te aștept cu confetti!

A ta,
Mama 

Ana-Maria Grădinariu este coordonator de programe la Federația Volum.