prin empatie

Festivalul „Gellu Naum“, prima ediţie: vineri, 5 august, de la ora 19, la Green Hours, jazz (Mircea Tiberian) şi poezie în lectura a două duzini de scriitori români şi de afară (Nora Iuga, colegul Dan Stanciu, Svetlana Cârstean, Alina Purcaru, Simona Popescu, Sebastian Reichmann, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Dan Coman ş.a.); iar sîmbătă, 6 august, de la ora 14, la Pensiunea Bujoru din Comana, şi mai multe lecturi de poezie. Evenimentul are şi pagină de Facebook. (Marius Chivu)

E interesant de menționat că în ediția din 1984 a Dicționarului Explicativ al Limbii Române, editat de Academia Republicii Socialiste România, cuvîntul „empatie“ nu se regăsește.

Îți scriu înainte să apari în viața mea și înainte să creștem împreună, eu ca mamă, tu ca fiică și poate și prietenă. Mă tot bîntuie o întrebare, retorică de altfel, dar care m-a făcut să îți scriu. Mă întreb: oare de cînd a devenit vulnerabilitatea un comportament perceput atît de negativ cînd el, de fapt, stă la baza creșterii și bucuriei?

Faptul că școala ignoră complet acest subiect, iar educația de acasă îl ocolește – deseori din ignoranța noastră, a adulților, sau pur și simplu din disconfortul pe care noi înșine îl simțim în relație cu propriile emoții – face ca mulți oameni să învețe foarte devreme lecția grea a reprimării.

Există numeroase diferenţe între oameni în ceea ce priveşte capacitatea lor de a manifesta empatie. Pentru a înţelege aceste diferenţe, ar fi important să ne întoarcem în perioada copilăriei mici, atunci cînd se pun bazele acestei abilităţi.

În cartierul meu locuiesc mulți nevăzători, mai mulți, cred, decît în orice altă parte a orașului. Îi observi pe străzi cum își caută drumul cu bastonul, cum rememorează pași și gropi și obstacole, cum scrutează în gol încercînd să afle de la trecători ce autobuz a venit în stație – dacă e cineva acolo să le răspundă.

Vă amintiți de panourile apărute în București acum vreo șase-șapte ani pe care scria „Strada unde am pupat-o pe Mimi“, „Locul unde băteam mingea cu băieții“ sau „Troleul care mă ducea acasă“? Simțiți ceva atunci cînd treceți printr-un astfel de loc? Poate o vibrație afectivă? Sau poate sînteți indiferenți – cert este că informația vă face să cunoașteți mai bine persoana în cauză.

Cine sînt eu și de ce le scormonesc trecutul? Cu ce le ajută reportajul meu? „Am o poveste similară“, le zic. „Am trecut prin [aproape] aceleași lucruri.“