Jurnalist, femeie, victimă
Lina Vdovîi de la Casa Jurnalistului, Elena Stancu de la Teleleu și Ana Maria Ciobanu de la Decât o Revistă sînt cîteva dintre jurnalistele de la noi care au documentat intensiv cazuri de violență domestică – sînt și cîștigătoare ale burselor Superscrieri ale Fundației Friends For Friends pe această temă de interes public. Le-am rugat, așadar, să vorbească despre cum cîștigi încrederea cuiva care a fost victima unui abuz, cum decurge relația jurnalist – subiect în timpul documentării, dar și după publicarea articolului, și dacă empatia poate, în acest caz, să bruieze limitele profesionale ale meseriei de jurnalist.
Elena STANCU
„Singurul lucru pe care vreau să-l scriu e adevărul“
Aleg subiecte care mă interesează direct, legate de lucruri care mă sperie, care mă dor, care mă obsedează pe mine. Timp de un an și jumătate am încercat să înțeleg de ce românii își educă fiii și fiicele cu cureaua și am intervievat adulți care au crescut în familii „bune“, deținuți închiși pentru acte de violență, copii și tineri din comunități defavorizate. Toți au fost victimele educației cu palma și cureaua, la fel ca mine. Le spuneam asta de la început, atunci cînd le ziceam și de ce documentez acest subiect: pentru că vreau să înțeleg ce mi s-a întîmplat mie, pentru că vreau să spun povestea și altora și pentru că vreau să vorbesc despre cicatricele pe care o astfel de educație le lasă asupra adulților.
Victimele unor abuzuri – de orice fel – sînt de obicei suspicioase, mai ales față de jurnaliști. Se tem, pe bună dreptate, ca povestea lor să nu fie răstălmăcită – mai ales dacă au avut experiențe nefericite cu presa –, se tem să nu fie transformate în victime demne de milă. Sînt întotdeauna sinceră: le spun de ce mă interesează povestea lor, de ce cred că e important să o afle și alții și că singurul lucru pe care vreau să-l scriu e adevărul. E o decizie pe care oamenii o iau în primele cinci minute cînd te cunosc: sînt sau nu sînt de acord să vorbească cu tine și să-ți povestească viața lor. În momentul în care o victimă acceptă să îmi spună povestea ei, asta înseamnă că deja i-am cîștigat încrederea.
E imposibil să controlezi felul în care evoluează relația cu oamenii. În Penitenciarul de minori și tineri din Craiova am cunoscut un tînăr de 21 de ani, Petrișor, cu care am ținut legătura. Petrișor a crescut de la șapte ani într-un centru de plasament, a ajuns aici după ce a fugit de-acasă de mai multe ori de frica tatălui său vitreg care i-a spart dinții, l-a dat afară desculț în zăpadă, l-a bătut cu frînghia de la tractor udă de motorină. De la 15 ani a crescut mai mult prin penitenciare, pentru că a primit trei condamnări pentru fapte de violență. Petrișor mă suna săptămînal (dacă au bani, deținuții au dreptul să sune de la telefonul public la cîteva numere înregistrate de gardieni). De fiecare dată cînd mă suna nu-mi cerea nimic, doar îmi spunea cum mai e viața lui, cum sînt colegii de cameră și că iubita nu i-a mai dat nici un semn de șapte luni. Cîteva săptămîni nu am știut de ce mă sună, apoi am realizat: mă suna pe mine pentru că nu avea pe nimeni pe lumea asta căruia să-i dea un telefon.
Lina VDOVÎI
„Empatia e ceea ce le lipsește celor mai mulți jurnaliști din România“
„De ce să-ți povestesc prin ce-am trecut?“, mă întreabă femeia care mă vede pentru prima dată cînd o rog să înșire bătăile pe care le-a primit de la tatăl ei. Lîngă noi, sora ei cu păr blond și ochi limpezi își pune probabil mai multe întrebări din aceeași serie. Cine sînt eu și de ce le scormonesc trecutul? Cu ce le ajută reportajul meu? Va alina oare durerea pe care au trăit-o? De ce să mă treacă acolo, la terasa de lîngă gara din Constanța, prin cele mai rușinoase momente din viețile lor?
Trag aer adînc în piept. Una dintre cele două surori suge nervos din țigară, cealaltă își hîțînă picioarele sub scaun. „Am o poveste similară“, le zic. „Am trecut prin [aproape] aceleași lucruri.“ Se lasă ușor pe spate și încep să mă asculte. Le spun cum urla de se zdruncinau pereții, cum ne ținea închise în casă, cum ne bătea uneori pe mine, pe surorile mele și pe mama pînă i se făcea lehamite.
Femeile din fața mea, victime ale violenței domestice, încep să tremure. Sora mai mare mă ia de mînă și mă privește adînc în ochi. Pe măsură ce mă deschid, tensiunea dintre noi scade și apropierea crește. Eu empatizez cu ele, ele empatizează cu mine. Uneori, singura modalitate de a-i face pe oameni să vorbească e să te deschizi în fața lor. Să le mărturisești, dacă e cazul, prin ce-ai trecut și să-ți arăți vulnerabilitățile. Vor vedea că nu sînt one on one cu trauma, că lumea e, din nefericire, un loc plin de oameni care au suferit. Cele două surori au aflat despre mine atunci lucruri pe care nu le știa nici măcar prietenul meu. La despărțire, după o îmbrățișare lungă, am stabilit ziua și ora următoarei întîlniri, apoi a celei de după, apoi m-au primit în bucătăria lor și ne-am băut cafelele la aceeași masă.
Însă de cele mai multe ori jurnaliștii nu împărtășesc aceleași drame cu personajele lor. Destăinuirile, cînd nu există, nu-i pot ajuta să le afle povestea, iar în acest caz, onestitatea și buna-credință sînt singurele instrumente la îndemînă pentru a săpa adînc în conștiința celor din fața lor. Le explici demersul tău jurnalistic și-i faci să înțeleagă că, cu puțin noroc, munca ta va schimba ceva. Poate nu în viața lor, poate nu în viitorul apropiat, dar schimbarea se va produce și lumea asta va fi nițel mai bună. Am vorbit de curînd cu cele două surori cu tată violent. Îmi dau like-uri și comentarii pe Facebook. Mă cheamă la mare și mă asigură că ușa lor va fi mereu deschisă. Nu știu cînd îmbrățișezi sau cînd faci un pas în spate. Nu știu cînd ajuți oamenii sau cînd deschizi reportofonul și scoți aha-uri mecanice. Nu știu care-i limita între jurnalistul și omul din mine.
Dar uneori poate e bine să nu știu toate astea.
Ana Maria CIOBANU
„Te ataşezi invariabil de oameni“
Încep întotdeauna apropierea de un subiect greu documentîndu-mă. Consider că e cel mai important pas şi prima mostră de respect pe care poţi să i-o arăţi unui om care s-a confruntat cu o situaţie traumatică. Citesc tot ce pot în domeniu, statistici, rapoarte, analize, presă. Stau de vorbă cu experţi şi-mi verific ipotezele. Uneori merg pe teren, fără să fac interviuri, doar ca să mă familiarizez cu lumea în care urmează să intru. De exemplu, dacă urmează să fac interviuri în profunzime cu tineri care au crescut în sistemul de protecţie a copilului, mă duc în centre, fac voluntariat, petrec timp cu educatori, bucătărese, supraveghetori, chiar dacă nu voi folosi nimic din interacţiunile acestea în scris. E un timp de predocumentare care mă ajută să învăț „limbajul“ şi să mă orientez prin lumea în care urmează să mă scufund.
Încrederea oamenilor despre care scriu cred că este direct proporţională cu timpul pe care îl investesc pentru a mă apropia. Cu cît cineva simte că eşti cu adevărat interesat să-i înţelegi povestea şi faci toate eforturile pentru asta, cu atît se va deschide mai mult. Cred că e nevoie de măcar trei întîlniri pentru a dărîma primele bariere. La o încredere autentică şi greu de zdruncinat cred că am reuşit să ajung după măcar o lună. Un alt semn care apare spontan, în funcţie de conexiunea umană la care ajungi, e cînd cineva simte nevoia să-ţi mărturisească ţie ceva şi-ţi povesteşte mult mai mult decît şi-a propus. Apoi începe un dans complicat în care trebuie să-i reaminteşti că eşti în primul rînd reporter, că ai carneţelul deschis şi reportofonul pornit, dar şi că îl vei trata cu respect şi empatie şi nu vei folosi nimic din ce nu vrea să apară, dacă detaliile off the record nu schimbă povestea. În ultimii doi ani de cînd scriu despre violenţă în familie, mi s-a întîmplat din păcate ca fiice cu care discutam despre violenţă fizică din partea tatălui să-mi mărturisească sau să sugereze detalii ale abuzului intim pe care nu erau pregătite să le dezvăluie public, chiar şi sub pseudonim. Sînt momente cînd reacţia persoanei abuzate este să-ţi povestească tot, în cele mai mici detalii, pentru că actul de a povesti o eliberează. Cred că atunci nu mai ţine de încredere sau de calităţile tale de reporter, eşti doar un pion a cărui treabă este să nareze şi să dea mai departe povestea, ca ea să nu rămînă doar un vis urît. „Să nu fi fost degeaba ce-am îndurat“ e o formulare care apare adesea în interviurile cu victimele unui abuz în cuplu sau în familie. Dezvăluindu-şi cele mai ascunse dureri, unele victime prind putere şi simt că într-un fel contribuie la prevenirea abuzului pentru potenţialele victime.
În special în relaţia cu victimele violenţei în familie, cred că am putut să „dăruiesc“ doar încredere şi o conexiune mai puternică cu realitatea. În timp ce povesteau, unele femei spuneau că nu le vine nici lor să creadă prin ce au trecut şi că au supravieţuit. Se simţeau mai puternice narînd situaţiile pe care le depăşiseseră. Se simţeau curajoase că îşi dădeau povestea mai departe pentru a stopa toleranţa socială faţă de această problemă. Uneori am „dat“ din casă. Am vorbit cu copiii martori la violenţa în familie despre ce a însemnat pentru mine divorţul alor mei, despre ce gîndeam la 12-13 ani şi cum mă simţeam în momentele alea. N-am făcut-o ca să mă apropii, ci pentru că am simţit că aveau nevoie să nu se simtă singuri în situaţiile respective.
Te ataşezi invariabil de oameni. Uneori simt că mi-e dor de un personaj despre care am scris. Şi unora dintre oameni li se poate întîmpla acelaşi lucru cu reporterul pentru că, pentru o perioadă limitată de timp, le-ai acordat mai multă atenţie decît oricine altcineva.
anchetă realizată de Karin BUDRUGEAC
ilustraţii de Tuan Nini pentru Decât o revistă
