De unde înveţi să fii părinte

A fi părinte este ceva instinctual, cu care ne naștem, sau este o „meserie“ care se învață?

Minodora CONSTANTIN, profesoară de limba franceză
„Meseria de părinte“ inițial mi s-a părut un dezastru. Nu știam să învăț decît din cărți, după metoda clasică: tu nu știi nimic, cel care a scris cărțile știe și trebuie să folosești ce te învață ca să poți să te descurci. Firește că nu scrisese nimeni vreo carte strict despre mine și despre copilul meu, așa că am fost nevoită să învăț prin descoperire. Doar că așa am descoperit că, de fapt, oamenii nu știu mare lucru despre creșterea copiilor și că deși cresc de milioane de ani copii, pășesc cumva în întuneric, ghidați de foarte puține repere viabile și sînt adesea victime ale tradițiilor ciudate, ale modelor și ale prejudecăților (pe care le trasmit involuntar și copiilor lor, încă din primele ore de viață). 

Robert POTLOG, economist
La mine, meseria de părinte a fost un lucru pe care l-am învățat. Am dorit copii, dar părinte cu adevărat am devenit pe parcurs, prin învățare. Sursele de informare sînt prietenii și, deși pare ciudat, foarte puțin cărțile. O sursă importantă este Facebook, unde găsesc articole. Interesant mi se pare faptul că maturizarea mea se datorează și copiilor. Pentru un bărbat, copiii definesc/finisează trăsăturile masculine.

Corina BERICA, consultant pentru proiecte de finanțare nerambursabilă
Da și nu. Da, ne naștem cu anumite simțuri, cu anumite însușiri, pe care le aplicăm în creșterea copiilor noștri. Ne naștem cu iubirea pentru ei, avem puterea de a-i ocroti în orice situație, ne naștem cu darul de a-i alăpta, ne naștem cu teama de pericol. Și aceste sentimente se manifestă direct asupra lor. Nu le putem controla. Vin și se manifestă de la sine.
Nu ne naștem cu abilitățile de a gestiona situațiile dificile dintre copil și părinte. Nu știm cum să ne comportăm atunci cînd copilul plînge necontrolat, cînd face o criză în mijlocul supermarket-ului sau la aniversarea unui prieten. Reacțiile care apar în astfel de situații sînt cele moștenite din trecutul nostru, și nu întotdeauna oferă soluția perfectă. Avem nevoie de studierea cărților de parenting, participarea la conferințe de specialitate, implicarea în discuții pe diverse rețele de socializare în vederea găsirii răspunsului potrivit situației în care ne aflăm.

Lacrima IUGA, manager de proiecte
Eu sînt și foarte norocoasă cu copilul pe care l-am primit în grijă în viața mea. Cumva, ce am eu de făcut e să-l văd și să-l ascult; dacă mie îmi reușește partea asta, învățăturile despre el mi-au venit și îmi vin în continuare, cele mai multe, chiar de la el. În urmă cu niște ani, într-o situație extremă, autoevaluîndu-se, Matei m-a chemat să ajung în camera lui; acolo, ținînd în mînă o scoarță cu sînge, printre suspine, mi-a spus cum puteam să îl ajut: „Mama, te rog să-mi pui buba asta la loc“. Cam de pe-atunci am eu încredere că de la Matei am ce să învăț ca părinte.

Școala, din direcția conținutului ei, e, de asemenea, parte a vieții mele de părinte. Probabil cea mai neplăcută și mai anevoioasă parte, și asta e trist, fiindcă nu școala e grea, ci cum e școala azi mi-e mie dificil de susținut în fața copilului. Deocamdată, găsindu-ne singuri obiective și sensuri ale școlii, pare că ne descurcăm onorabil, părinte și mai ales copil. O ultimă activitate zilnică (poate fi prînzul sau cina, asta variază) este o ocazie în care ne hrănim, discutăm în acord despre unele lucruri și în contradictoriu despre altele (niciodată doar una dintre variante, întotdeauna și/și), printre momente și felurile de mîncare, Matei, ca vrăjitor autodidact, exersează și prezintă tot felul de numere de magie îndoielnice și simpatice.

Roxana DULGHERU, asistent social
Pentru mine, „meseria de părinte“ nu este ceva ușor, dragostea maternă este ceva instinctual, s-a născut odată cu primul meu copil și s-a dublat cînd a venit cel de-al doilea. Dar treaba asta cu crescutul copiilor, vă spun sincer că nu este ușoară; personal, găsesc că a fost mai ușor să fac o carieră în IT, venind din domeniul social. Copiii nu vin cu „un manual de utilizare“, ca părinte, încerci să faci mereu ceea ce este mai bine pentru ei, pentru voi ca familie, dar te întrebi necontenit dacă ce ai făcut este bine, ce efecte va avea pe termen lung, cum îi va influența. Citești cu atenție fiecare etichetă de pe produsele pe care le cumperi pentru ei, verifici unde merg și cu cine, îți controlezi fiecare cuvînt și te gîndești la final de zi dacă nu cumva ai făcut sau ai zis ceva care să îi influențeze negativ. Am avut multe momente de cumpănă, momente în care simțeam că nu mai pot singură, că sfaturile apropiaților nu mai sînt reconfortante, așa că am început să lucrez cu mine, am apelat la un specialist împreună cu care am lucrat aproximativ doi ani, ani în care eu m-am descoperit pe mine, mi-am vindecat traumele și am căpătat încrederea de care aveam nevoie. Apoi m-au ajutat cărțile, am descoperit autori precum Aletha Solter, Michael Thompson, Daniel J. Siegel, Larry Cohen și mulți alții, ale căror texte m-au ajutat enorm în situațiile practice.

Gabriel BĂLĂNESCU, antropolog și sociolog
Ne naștem părinți? Oare din ce unghi să privesc lucrurile, căci mi se sugerează cel puțin trei căi, cea genetică – adică ne naștem cu această „abilitate“, socialul – unde urmăm mimetic învățăturile „tradiției“ și repetăm la nesfîrșit același tip de comportament sau… „o altă cale“. Sigur, am ales „o altă cale“, căci recunosc că îmi învăț „tăticia“ în fiecare zi. Fetița mea îmi este dascălul cel mai consecvent, dar sursa cea mai clară pentru mine este învățarea continuă, pigmentată cu prezența lîngă copil. Am simțit nevoia de constanță în lectură, dar și de cursuri de specialitate. M-am descoperit pe mine. Mai exact, pe copilul din mine, așa am înțeles și eu importanța copilăriei în viața noastră de adulți, precum și multe altele. Așadar, nu ne naștem părinți, genetic sîntem echipați pentru așa ceva, dar în societatea de consum cu greu mai distingem diferența dintre foame și sete. Tradiția, de cele mai multe ori, creează un mix comportamental care justifică comportamentul parental al generației precedente și se asigură că lucrurile se vor repeta. Mimetismul social este oricum distorsionat la noi, tradiția – diluată, iar instituțiile educaționale – în fibrilație constantă în ultimii 26 de ani. Eu cred că „părințeala se învață“. Ce drum urmează fiecare nici nu contează atîta vreme cît sîntem cu adevărat implicați în actul de prezență și educație și nu căutam doar parcări pentru copilăria celor mici.

Cristina SEIDENSTICKER, pedagog
Eu cred că „meseria“ de părinte ține foarte, foarte mult de intuiție. În societățile noastre moderne și bazate pe tehnologie, oamenii au cam uitat să simtă și să-și asculte intuiția. Cred că de asta și vorbim despre „meseria“ și nu despre rolul de părinte. Vorbim despre „tehnici“ și „metode“ de parenting, consultăm experți care să ne învețe să devenim părinți. Eu cred că rolul central ar trebui să îl joace conexiunea profundă cu noi înșine și cu copilul nostru: de acolo „curge“ spre noi toată „știința“ de care avem nevoie în rolul (nu în „funcția“) de părinte. „Instrumentele“ centrale ar trebui să ne fie autoobservarea și, respectiv, observarea și ascultarea atentă a copilului. El ne ghidează. El ne arată în permanență nevoile lui. Iar dacă noi avem suficientă încredere în noi înșine și în copilul nostru, simțim intuitiv ceea ce „e bine“, și pentru el, și pentru noi.

Anca Francisca CRUCERU, conferențiar universitar 
Nu știu cîte femei se gîndesc profund încă dinainte de a concepe un copil și dacă sînt pregătite sau nu pentru venirea acestuia pe lume. Și cînd spun „se gîndesc profund“ nu am în vedere diferite motive legate de un clișeu cultural (e bine să ai copii), de un argument forte pentru condiționarea partenerului de a rămîne în relație sau orice alt gînd calculat la rece.

Cred că este foarte important să avem în vedere strict ființa pe care o vom aduce pe lume, să o vizualizăm așa cum ne-am dori să fie din punct de vedere emoțional, comportamental, fizic, adică o ființă cu o personalitate proprie, cu un destin și un crîmpei de viață unic.

De aceea, cred că „meseria de părinte“ nu se învață… prea mult! Desigur, tot ceea ce ține de îngrijire, alimentație, educație etc. se poate dobîndi pe parcurs, ceea ce arată disponibilitatea mamei (tatălui) de a se implica în viața copilului, ocrotindu-l zi de zi. Dacă avem în vedere și un reper educațional, regăsit la un grup-țintă de femei cu un nivel de educație și un standard de viață ridicat, atunci vom recunoaște tot acel „pachet de creștere ideală“ al copilului modern. Aici intră acel binecunoscut set de reguli transmise prin intermediul diferitelor surse: familie, prieteni, psihologi, sociologi, mass-media… surse de informare credibile și atestate.

Cu toate acestea, uneori se observă, privit din afară, că o respectare rigidă a acestor standarde educaționale poate duce la o fisură a relației mamă-copil și, paradoxal, la un control asupra copilului justificat din nevoia adultului de a face totul perfect, adică… „așa cum știu eu că este mai bine pentru tine, dragul meu copil“. Practic, azi am înlocuit vechiul „eu te-am făcut, eu te omor“ cu noul „eu știu mai bine pentru tine, eu decid“.

Instinctual, mama ar trebui să ofere copilului cel mai frumos dar, și anume libertatea de a gîndi, de a se exprima liber, de a greși și de a căuta propriul drum în viață. Numai așa, copilul va deveni un adult liber, creativ, împăcat cu el însuși și, de ce nu, fericit.

Alina PETRI, profesoară de limba și literatura română
Complexele de vinovăţie pe care le am ca părinte în faţa unor situaţii critice (care, în timp, îşi estompează mult din tragismul momentului) mă fac să mă gîndesc că cele două căi clasice de a învăţa o meserie ‒ din cărţi sau empiric ‒ nu oferă garanţia profesionalismului. Cărţile de parenting le-am evitat, cu mici excepţii, din multe motive: fie promiteau reţete miraculoase, artificiale, rigide, fie erau scrise pe baza unor experienţe mijlocite care nu aveau nici o legătură cu cele două cazuri pe care le aveam acasă. Mult mai mult am învăţat să fiu mamă din literatură (deşi, da, literatura nu e viaţă şi nici invers), pentru că acolo am găsit supape compensatorii: de la ezitările, vinovăţiile, depresiile mamei din Lapte negru de Elif Shafak, regăsite în alt registru în liniştitoarele Poveşti cu scriitoare şi copii, volumul coordonat de Alina Purcaru, la ce să (nu) faci la apariţia celui de-al doilea copil din Tatăl celuilalt copil de Parinoush Saniee. Şi pentru că nici „furatul” meseriei nu mi-a dat multă siguranţă, rămîne să mă întreb dacă chiar este o meserie să fii părinte sau mai am încă (o viaţă întreagă) de învăţat.

Dana DOBRESCU, manager de comunicare, blogger modernmother.ro
Mulți avem impresia că nu avem nevoie de nici o școală ca să fim părinți, că totul vine de la sine. Cred însă că ar fi util un dram de consiliere, care să facă un pic declicul în mintea părinților care cred că pot aplica intuitiv metode de parenting și care, fără să își dea seama, vin la pachet cu prejudecăți, frici, moșteniri familiale, culturale ce pot afecta echilibrul atît de fragil al copilului. Ar trebui să începem prin a fi deschiși și a accepta că se poate să existe experți în parenting care au analizat și studiat acest domeniu și ale căror învățăminte realmente ne pot deschide ochii și inima. Să practicăm parenting asumat, conștientizat. Eu mă inspir de pe site-urile „de afară”, le urmăresc pe Janet Lansbury, Lisa Sunbury, Laura Markham. Mă interesează teoriile Mariei Montessori, cele legate de attachment parenting, RIE parenting. Sau îmi aleg un subiect (de exemplu, importanța jocului pentru creativitate, introducerea alergenilor în alimentația copilului, autodiversificarea etc.) și citesc studiile pe tema asta.

Teodora HÎNCU, auditor
„Meseria de părinte” este undeva în noi, ne naștem cu ea, dar o uităm pe parcurs. E bine să o reînvățăm pas cu pas. Să ne încredem în instinctul nostru, dar și să îl cizelăm cu cărțile sau articolele unor psihologi sau membri recunoscuți ai comunității. Și nu în ultimul rînd să ne ascultăm părinții, bunicii, oamenii care sînt mai „mari” decît noi, ca să dăm la o parte ce e vechi sau de prisos.

Adriana PĂUNESCU, Life and Spiritual Coach
A fi părinte este mai mult decît a redescoperi în tine anumite aspecte. Laturi ale tale pe care poate nu ai avut circumstanțele potrivite să le exersezi în viața ta de dinainte de a fi părinte.

A fi părinte înseamnă a redescoperi ce este iubirea necondiționată.

Nu, viața nu se termină atunci cînd devii părinte. Viața continuă. Alături de copiii mei am învățat cum să mă iubesc pe mine, cum să îmi creez timp și spațiu pentru mine. Alături de copiii mei mi-am reamintit că înainte de ei exista un cuplu, o relație din care ei au apărut mai apoi. Și mi-am reamintit de acea relație minunată de cuplu, căreia i-am redat importanța ei adevărată. Alături de copii, mai există și intimitatea cuplului, și tandrețea, timpul și spațiul petrecut doar în doi. A crescut și activitatea profesională care e mai creativă și mai rodnică de cînd m-am eliberat de toți acei „trebuie” ai „meseriei de părinte”.

Adela SĂLĂGEAN, Proiect Manager în Software
A fi părinte este instinctual, ne naștem cu asta în noi. Însă sîntem crescuți de părinți care au învățat de la alți părinți și de la o societate plină de spaime un parenting nenatural, ghidat de frici: să nu răcească, să nu cadă copilul, să nu zică lumea că e nepoliticos, să nu deranjeze, să nu murdărească etc. Avem nevoie de „teoretizarea parenting-ului” pentru a înțelege ce ni s-a întîmplat nouă, a ne vindeca și a putea să ne creștem copiii cu inima și instinctul adevărat, nu cel pervertit de societate. Cred că instinctul acela este tot ce avem nevoie pentru a crește copii excelenți, dar trebuie ca mai întîi să îl scoatem de sub moloz.

Ileana ADAMESCU, secretară într-un birou notarial  
A fi părinte nu e o meserie. E un rol pe care noi, ca indivizi, ni-l asumăm. Eu m-am bazat mereu pe instinct, pe ceea ce simt, dar și pe rațiune. Îmi cresc copiii cu respect. Îi ascult. Îi respect ca indivizi, îi tratez ca pe membri cu drepturi egale în familie. Luăm decizii împreună, ne sfătuim, aducem argumente pro și contra. Sîntem o echipă și ne bazăm unii pe alții. Și, în primul rînd, ne iubim. Din punctul meu de vedere, iubirea și respectul sînt cele mai importante.

Andreea TOMA, psihopedagog, terapeut ocupațional
Cred că poate fi și ceva care vine natural, dar și ceva care se învață. Cei care sînt părinți în mod instinctual au un avantaj, îi ajută modul de a anticipa anumite lucruri, totul parcă vine natural, fără panică. Cu siguranță că nu poți să nu înveți în „meseria” asta, pe tot parcursul vieții. În cazul meu – sînt mama a două fete ‒, de cînd mă știu mi-au plăcut copiii și ei pe mine, am știut ce să fac cu ei, cum să îi distrez, dar și ei pe mine, nu m-am panicat decît poate la o febră mai mare de 39 de grade, însă pe tot parcursul acestei experințe minunate, am tot învățat. Am citit, am întrebat, am participat la conferințe pe această temă. Toate însă ghidate de un instinct care recunosc că este prezent.

Eliza BIRO, profesor, instructor de Aware Parenting, editor SuntPitic.ro
Nu, nu cred că meseria de părinte este un lucru instinctual. Ceea ce facem instinctiv este să repetăm metodele aplicate de părinții noștri pe noi, indiferent dacă a fost benefic sau dăunător. Este important să conștientizăm cine sîntem prin prisma metodelor parentale moștenite. Putem schimba aceste pattern-uri, putem să ne șlefuim instinctul prin informare, prin lucrul cu noi înșine, prin autodepășire. Pentru mine, sursele de informare sînt cărțile și site-urile de psihologie, de parenting pozitiv, conferințelele și workshop-urile cu oameni inspiraționali.

pagină realizată de Otilia MANTELERS și Adina POPESCU