Tema săptămînii

Contaminarea, asumată și controlată, prin empatie, poate fi un instrument care ajută la înțelegerea și scrierea unui subiect. Dincolo de contextul politic și social în care se întîmplă lucruri nefericite și nenorocite, jurnalismul e despre oameni și despre ce-i face pe oameni să fie oameni.

M-am întrebat adesea în ce-o fi constînd fericirea eroilor de basm după ce și-au încheiat misiunea. Basmele preferă să tacă înțelept pe această temă.

Nu neapărat despre automobile în sine vrem să vorbim (sînt doar atîtea reviste și emisiuni de specialitate astăzi), cît mai ales despre relațiile dintre șoferi, dintre șoferi și neșoferi, și, bineînțeles, dintre om și mașina pe care o conduce.

Un mîrlan, un egoist aflat în sensul giratoriu se vede imediat.

Portbagajul unei Dacia 1300 nu era un „simplu“ portbagaj, ci era mai degrabă o cavernă a lui Ali-Baba combinată cu un kit de supraviețuire, cum vedeţi astăzi pe canalul Discovery.

Radioul este esența mașinii. Ce ai putea face în mașină fără audiobook-uri, fără știri, fără muzică?

Fiat sau Dacia, mașina națională e subiect de glume, dar și de dorință.

Nu a avut nici o zgîrietură, la cutremurul din 1977, deși clădirea la subsolul căreia se afla s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc.

Trebuie, bineînțeles, să fii și bun șofer, să fii calm, fiindcă una e să cari polistiren și alta e să duci oameni cu limuzina.

Am opt ani și stau pe bancheta din spate a Trabantului unchiului meu.

Nu deții un automobil de epocă doar ca să-l ții în garaj și să-l îngrijești, să-l lustruiești…

Ovidiu a petrecut în exil la Tomis nouă ani, fără să obţină iertarea, pe care nici n-a mai cerut-o după moartea lui Octavian Augustus, cînd prietenii săi de la Roma se împuţinaseră şi nu mai aveau influenţă.

Tot nu știm motivul pentru care, în anul 8 al erei noastre, Octavian Augustus a decis să-l relege pe Ovidiu în îndepărtatul Tomis. Pedeapsă aspră, totuși cu ceva înlesniri – poetul avea dreptul să ia cu el sclavi, iar exilul nu era însoțit și de confiscarea averii, cum se întîmpla de regulă în cele mai multe cazuri.

Ca şi în secolele trecute, turiştii străini care vin în Bucureşti se bucură de frumuseţea oraşului – de străzi, de case, de grădinile ascunse, de mîncare şi de voie bună. Fac plimbări lungi prin Capitală şi rămîn, cel mai adesea, plăcut impresionaţi şi spun că vor să revină aici. De ce n-am fi, deci, şi noi, locuitorii săi, călători prin Bucureşti?

Ne-am întîlnit pînă acum cu mai bine de 1700 de turiști străini, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei și am reușit să aflăm care-s motivele pentru care vin ori revin la noi în țară.

Îi învăţăm pe oameni să privească oraşul. Ei neglijează ce văd, dar oraşul ne face semne, cum spunea Eliade.

Am vrut să aflu mai multe despre ceea ce îi atrage pe străini aici, ce păreri au înainte de a veni în Bucureşti şi în ce fel îi impresionează oraşul.

Fiecare oraş îşi are clădirile şi spaţiile sale abandonate, locuri unde natura şi-a reintrat în drepturi şi s-a dezvoltat nestingherită – îndeosebi la periferii, însă, uneori, chiar şi în mijlocul aglomerărilor urbane. Iar Bucureştiul nu face excepţie.

Pe unele locuri le iubeşti cu o ardoare inexplicabilă. Poate nu de la început, dar presimţi atracţia şi o laşi să se dezvolte. În alte locuri nu te simţi confortabil din prima clipă, iar momentele ulterioare nu fac decît să amplifice această stare, în pofida tuturor eforturilor de a rezista.

Turiştii străini care vin în Bucureşti se bucură de frumuseţea oraşului – de străzi, de case, de grădinile ascunse, de mîncare şi de voie bună. Fac plimbări lungi prin Capitală şi rămîn, cel mai adesea, plăcut impresionaţi şi spun că vor să revină aici. De ce n-am fi, deci, şi noi, locuitorii săi, călători prin Bucureşti?

Cred că e important mai degrabă cu ce impresii pleacă turiştii. Majoritatea ne povestesc că sînt foarte încîntați de oraș și că au de gînd să revină ori să îl recomande apropiaților. Festivalurile din București atrag foarte mulți turiști. Festivalul „George Enescu“ e cel mai bun exemplu.

„În sfîrşit, oamenii sînt ataşaţi emoţional de acest oraş, sînt conştienţi că trăiesc într-un oraş pe care trebuie să-l salveze. E un fenomen întreg acesta cu Bucureştiul, oamenii pozează case, descoperă în permanenţă oraşul.“

Turiştii zîmbesc la comentariile ghidului referitoare la planul megaloman al lui Ceauşescu; ce văd ei – cea mai mare atracţie din Capitală şi a doua cea mai mare clădire din lume – şi ce vedem noi – o construcţie-simbol al demolărilor şi al comunismului, care acum adăposteşte parlamentarii corupţi – e complet diferit.

Fiecare oraş îşi are clădirile şi spaţiile sale abandonate, locuri unde natura şi-a reintrat în drepturi şi s-a dezvoltat nestingherită – îndeosebi la periferii, însă, uneori, chiar şi în mijlocul aglomerărilor urbane. Iar Bucureştiul nu face excepţie.

Pe unele locuri le iubeşti cu o ardoare inexplicabilă. Poate nu de la început, dar presimţi atracţia şi o laşi să se dezvolte. În alte locuri nu te simţi confortabil din prima clipă, iar momentele ulterioare nu fac decît să amplifice această stare, în pofida tuturor eforturilor de a rezista.

L-am cunoscut pe Gică Petrescu, în carne şi oase, la mine acasă chiar, prin 1994. Era pe vremea cînd făceam, alături de Eugen Istodor, interviuri cu vedete în Academia Caţavencu. Am descoperit, atunci, un om plăcut, la locul lui şi melancolic. Departe de toate bazaconiile care circulau pe seama lui.

Nu ar fi pentru prima dată cînd se vădeşte că avem o relaţie ambiguă cu valorile. Chiar şi atunci cînd le recunoaştem, nu reuşim să le preţuim ca atare. Mai precis, ataşamentul nu trece mai departe de festivismul superficial şi de declaraţii evlavioase, patriotarde.

După instaurarea Guvernului Petru Groza în martie 1945, prin diverşi intermediari, autorităţile procomuniste de la Bucureşti au încercat o apropiere de Constantin Brâncuşi, manifestîndu-şi disponibilitatea pentru achiziţionarea unor lucrări plastice ale maestrului de la Hobiţa.

Condiţia moştenirii lui Brâncuşi a fost aceasta, de a arăta atelierul aşa cum l a lăsat el la momentul decesului. Este o condiţie care se respectă cu dificultate pentru că multe muzee şi galerii cer cu împrumut pentru expoziţii importante o lucrare sau două din atelier.

Lectura de vacanţă nu este numai un loisir. Citim de plăcere nu doar pentru că, peste an, am citit de nevoie. Dar, vara, citim în general ceea ce ne place, ceea ce ne interesează, ceea ce ne provoacă. Este un fel de regăsire a unui sine ocultat de agenda zilnică a lucrului care aduce pe masă pîinea de fiecare zi.