Din exil, cu dragoste

– jocuri şi variaţiuni ovidiene –

Cu Ovidiu m-am întîlnit prima dată în copilărie, într-o vacanţă de vară. Era personajul central, dar absent, din Drum bun, cireşari!, o carte comunistă, dar care păstra în filele ei un miros misterios de aventură. Şi promisiunea unei căutări de sine, niciodată pe deplin satisfăcută, care se învîrtea în jurul coordonatelor exilului poetului – carmen et error (o poezie – de dragoste, cum altfel? – şi o „rătăcire“).

Peste cîţiva ani, în adolescenţă, am regăsit, tot în paginile unei cărţi, un Ovidiu metafizic şi lucid, care tînjea după absolut, care îşi punea întrebări existenţiale şi care se regăsea pe sine, cel adevărat, în alteritate, la capătul unei lumi barbare pe care o iubea şi o ura în acelaşi timp. Un Ovidiu înfăţişat de Vintilă Horia, care se năştea în exil, tot aşa cum Dumnezeu s-a născut în exil, un Ovidiu care nu a fost niciodată, dar care ar fi putut să fie.

În liceu m-am întîlnit de-a binelea cu versurile lui Ovidiu celui adevărat – credeam eu –, netrecut sub filtrul interpretărilor exegetice sau romaneşti. L-am citit atunci din scoarţă în scoarţă. Era sprinţar şi glumeţ, avea simţul umorului, fantezie şi talent cît cuprinde, iubea aşa cum respira şi aşa cum scria, trăia viaţa din plin, avea mare faimă de poet, o iubea pe Corina (despre care nici nu se ştie dacă a existat în realitate) şi, fireşte, îl iubeau femeile (asta zice Ovidiu, desigur!). Îl iubeau şi tinerii, pentru că era expert în seducţie şi îi învăţa în Ars amandi (Arta iubirii) cum să cucerească – pardon, să agaţe – o frumuseţe locală. Fireşte, pornind de la eternul principiu: Ut ameris, amabilis esto! („Dacă vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire!“). Nu era misogin – împărţea cu aceeaşi generozitate sfaturi şi pentru femei, ba chiar dădea, în Remedia amoris, şi leacuri de inimă albastră, pentru cei care se jucaseră prea mult cu focul inspirat de Cupidon.

Şi cum să nu îl iubească femeile, cînd le-a făcut eroine – în Heroides – şi le-a înfăţişat, sub haina mitului, în toate ipostazele umane? Sub numele unor predecesoare cu nume celebre (Penelopa, Medeea, Ariadna sau Sappho) se ascundeau anonimele de ieri şi de azi din Roma şi de aiurea. Variaţiuni pe aceeaşi temă care se trăieşte şi se joacă iar şi iar, dincolo de paginile unei cărţi: femeia care iubeşte, curat sau mai puţin curat, jertfelnic sau mai puţin jertfelnic, de aproape sau de departe, un soţ legiuit, un amant pătimaş sau un bărbat care nici nu ştie de existenţa ei. Femeia care iubeşte fără nădejde un bărbat inaccesibil, femeia matură, îndrăgostită de un tinerel care i-ar putea fi, la fel de bine, fiu, femeia părăsită şi amăgită în tot ce avea mai sfînt, copila visătoare care speră la o dragoste ca în poveşti, femeia sălbatică şi rănită care jură răzbunare unui bărbat infidel.

Ovidiu era curios şi punea întrebări despre lume, dorea să ştie rostul fiecărui lucru din natură, nu se mulţumea cu răspunsuri gata făcute şi nu lua nimic ca atare. Citiţi Metamorfozele, „poveşti cu oameni ce chipul şi-au schimbat“! Vedea şi nu vedea pînă în miezul tuturor lucrurilor – un biet îndrăgostit de propriul său chip se ascunde îndărătul unei flori de narcisă, îndărătul unui arbust de laur este o nimfă care nu se lasă iubită de un zeu. Dar nu doar plantele, ci şi pietrele, animalele, rîurile sau stelele ascund în ele o fiinţă omenească de demult, care păcătuise împotriva unui zeu sau a unei legi a firii şi care a trebuit să îşi moară sieşi pentru a renaşte într-o nouă formă. Fiinţe care, dimpotrivă, şi-au dorit ele însele transformarea pentru a intra în eternitate – aşa cum şi-au dorit doi bătrîni vizitaţi de zei, Filemon şi Baucis: nu aur, nu tinereţe fără bătrîneţe sau luna de pe cer, ci să rămînă pe veci uniţi într-o îmbrăţişare. Alteori, pietrele sînt aduse la viaţă – cum altfel, decît prin puterea iubirii unui Pigmalion, care creează o statuie pe care zeiţa frumuseţii, atît de crudă şi de geloasă uneori, o transformă în femeie.

Avea cîte o poezie pentru orice putea fi rostit – Et quidquid eloqueram versus erat („Şi orice aş fi spus devenea vers“). Într-o epocă în care, aşa cum el însuşi o spune, erau două căi de a deveni cineva bine la Roma – fie să îşi prostitueze talentul în for, ca orator, fie să aleagă meseria armelor şi să cucerească nu femei, ci cetăţi –, el alesese din prima tinereţe poezia. Şi nici măcar poezia înaltă, tragică, în care se exprimau marile adevăruri existenţiale, ci poezia recitată de îndrăgostiţi la un colţ de stradă. Aceeaşi poezie pe care a rafinat-o apoi şi a îmbrăcat-o în strai serios, didactic şi programatic, la maturitate, ca să îi placă pînă şi celui mai puternic om din lumea lui, un împărat bătrîn. Apoi, către sfîrşitul vieţii, o poezie pe care o dorea pe cît de imediată şi utilitară – după norme împărăteşti –, pe atît de soteriologică: una care să îi aducă izbăvirea din exil. În treacăt fie spus, era o vreme în care literatura nu era artă pentru artă, dar era tot făcută să fie citită de nişte oameni pe cît de diferiţi de noi, cei de astăzi, pe atît de apropiaţi. Doar el însuşi putea crede cu statornicie că atîtea şi atîtea lamentaţii, elogii şi variaţiuni pe aceeaşi temă, trimise cu asiduitate atîţia ani la Roma, puteau să îl readucă la condiţia sa iniţială şi să inverseze metamorfoza – dintr-un relegat renegat în seducătorul de succes de altădată. Se văicărea, deh, că era un geniu neînţeles într-o lume de barbari sălbatici care nu pricepeau nimic, dar care – pînă şi ei – fuseseră vrăjiţi, ca odinioară animalele şi pietrele la auzul cîntecului lui Orfeu: Ovidiu reuşise – culmea măiestriei! – să facă poezie pînă şi în limba getă! Evident, nimic din aceasta nu s-a păstrat.

Departe de a-l fi văzut pe Ovidiu drept filozof, mistic sau moralist! Dimpotrivă, de multe ori s-a afirmat că ar fi superficial, jovial şi jucăuş, că îşi schimba măştile, metamorfozele şi poveştile după cum bătea vîntul – cînd seducător şi maliţios, cînd trufaş şi copilăros, cînd ticălos şi tandru, cînd trist şi pontic, cînd prefăcut şi îndrăzneţ. Niciodată sondînd profunzimi adînci, doar întrezărind cîte o sclipire în concret şi în imediat. Niciodată arzînd înflăcărat, ci doar aruncînd ici-colo cîte o scînteie. Doar reamintind, din cînd în cînd, după ce ne dezvăluie o întreagă paletă imanentă de chipuri şi de forme, că Est deus in nobis („Este un dumnezeu în noi“). Netrăind ceea ce scria în poezii, ci doar lăsîndu-se trăit şi, mai ales, îmbiindu-şi cititorii, de-a lungul a două mii de ani, să trăiască, să iubească şi să se joace – şi atît de puţini scriitori au avut privilegiul să fie citiţi, cunoscuţi şi iubiţi şi de contemporanii lor din Antichitate, şi de cei din Evul Mediu şi Renaştere, şi de cei de acum!

Peste cîţiva ani însă am cunoscut un alt Ovidiu, plin de contradicţii: era timid şi se juca – pardon, se maimuţărea îngrozitor! – şi în Pont, şi aiurea: el însuşi a recunoscut-o, printre rînduri, într-un act de curaj şi de slăbiciune deopotrivă. Un Ovidiu care citise multe, care scrisese şi mai multe, care îşi dorea să seducă şi să fie sedus cu jocuri de tot felul, dar nu ştia, ci voia şi el să afle unde încep şi unde se termină dragostea, jocul, exilul sau viaţa. Mai avea şi un păcat, dar nici el nu ştia care era acela şi tot căuta să îl afle. Avea nevoie, fără îndoială, ca obiectul şi, în acelaşi timp, subiectul adoraţiei sale să se întoarcă împotriva lui şi să îi dea o lovitură grea: aşa, în joaca de-a seducţia, propria poezie, de care era el însuşi îndrăgostit, îl trădase iremediabil. A rămas doar cu aşteptarea mîngîierii după care tînjea îndelung: Ovidiu a rămas la Tomis… să se joace singur cu cuvintele! Cel puţin pînă la următoarea întîlnire cu cititorii seducători-seduşi.

Poate că, într-adevăr, era atît de puţin din el însuşi, Publius Ovidius Naso, cel care va fi fost cu adevărat, însă atît de mult din noi, cei care sîntem acum.

Ana-Maria Răducan este doctor în Filologie la Universitatea din Bucureşti.