Copil de oraş
Copil de oraș, am crescut în același apartament din Crîngași din care tastez ș-acum. Într-atît de antisocial, am realizat tîrziu că Piața Romană nu e în alt oraș și că cei 4 kilometri îi fac pe jos în mai puțin de-o oră. Cînd nu știi ce nu știi sau ce ratezi dimprejur, crești doar cu ce-auzi, și ce știam deja despre București nu m-a făcut să vreau să-l caut în amănunt. Așa că atunci cînd n-aveam școală plecam la țară, unde-mi dădeau drumul dimineața pe dealuri și reveneam la cină.
De la fereastra dinspre biroul la care-mi făceam temele și citeam Harry Potter pe ascuns văd blocurile de peste parcare. Doar 1/8 din tablou e uneori cer, uneori și albastru. Cînd planetele se aliniază, mai văd luna reflectată în ferestre. Sau dacă am vecini harnici și aerisesc, rar redirecționează razele soarelui înspre mine. Cînd se-ntîmplă asta mă bucur de parcă-i ziua mea, pentru că alte șanse de lumină directă nu am în apartamentul orientat spre nord. Pot descrie meniul zilei lecturat olfactiv sau pot spune precis ce sărbătoare urmează în funcție de felul de mîncare festiv care sfîrîie în vreo bucătărie de la etaj. Dintre simțuri, auzul mi-e cel mai dezmierdat: alarme de mașină, pisici în călduri și cîini în haită, soluțiile la problemele de viață ale vecinilor adunați pe banca din fața blocului, meciurile stadionului Giulești, grătarele duminicale, horele nunților, colindători biciuiți, conversațiile telefonice vulcanice ale vecinei din blocul alăturat, stoluri de păsări dinspre lacul Morii, orgasme matinale, „apără Tătărușanu!”, șuierat de tren trecut pe sub Podul Grant, sirene de toate felurile, tramvaiul 41, motoare care-și iau avînt peste pasaj. E păcat de cei care insistă să-și acopere urechile cînd merg pe stradă: o bună parte din oraș e-n format .wav, iar pe restul îl descoperi dacă te lași sedus de ce auzi.
Pe repede-nainte vreo 19 ani, ajung la facultate. Ies din casă, metamorfoză. Devin conștient de mine, de ce-i în jurul meu. Văd blocul cu alți ochi, din stradă. Ce-i asta? Cum ajung acolo? Cum urc aici? Pot să sar ăla? Dar asta ce face? Și curiozitatea descoperită atunci mă mînă și acum, nouă ani mai tîrziu, căci sînt tot o minte de copil fără stare în trup de adult doar puțin ruginit. Și e prima oară cînd mă-ntreb ce e Crîngașiul, prima dată cînd ies de pe strada mea și traversez Ceahlăul, cînd ajung pe jos la Constructorilor și explorez bucăți din Giulești într-o călătorie care-i la fel de mult despre cartier cît este despre descoperirea propriei persoane.
Uite-mă-n București, familiar și negrăbit, dar mai străin de loc decît e localnicul străin de propriul oraș. Cu un aparat în mînă, nu prea mulți bani în buzunar de aruncat pe mijloace, timp de prisos și locuri în care trebuie să ajung sau doar mă cheamă hoinar. Cu timpul, m-am mutat spre margini. A nu se-nțelege că mă duc doar prin periferii, ci că planul mi-e să merg prin locuri nefrecventat anume, să mă retrag în spații unde-i cît mai puțină lume. Nimic nu-i sfînt și sacrul e relativ, chiar și-n urbanism, pentru că sînt aici să-mi fac singur propriile povești și mituri. Deci Centrul Vechi e ultimul loc în care mă vei găsi.
Mi-am reîntărit convingerea recent, după ce-am fost angajat să pozez Bucureștiul turistic, cînd m-a lovit angoasa din cauza dezordinii, lipsei de conținut real și comportamentului uman; Bucureștiul e un cocktail dîmbovițean oxidat servit în claia peste grămada cu moravuri ușoare. Zdruncinătura a fost cînd m-am trezit obligat să-l privesc intens în ansamblu, să trec peste propria rețea-de-siguranță construită din locuri faine, refugii dobîndite, și să confrunt obiectiv orașul. Încă nu știu dacă era o formă de ignoranță sau doar eram firesc-selectiv, dar nici nu mai pot reveni la repaos.
În mod ironic, mai nou, explorez mănunchiurile de clădiri-birouri, aceste buzunare urbane din Pipera aglomerate corporatist. În antiteză cu restul orașului, acolo găsesc ordine, linii, încadrări, așezare gîndită, materiale omogene și aer. Sînt construcții cu intenție de aliniere la niște standarde funcționale, nu neapărat cu suflet. Dar în ultima perioadă am nevoie mai mult de liniște vizuală și băi de lumină între canioane de sticlă decît de efervescența urbanistică din bazarul central.
Tot Calea Victoriei rămîne fîșia mea preferată din oraș. Cînd umbli pribeag te tot oprești să privești, poate cerul, să caști gura și să pui mîna. Vezi detalii, te lași distras de mirosuri, te zgîrie texturi pe buricul degetului, te-mpiedici de muchii și cauți să descoși curțile interioare tangențiale. Spațiul dintre Piața Victoriei și Națiunile Unite s-a dovedit cel mai rodnic pentru creație, fie că eram în căutare luminii de portret sau că mă plimbam fără scop. Nu-i doar un șir de arhitectură pestriță, crescător grandioasă pe măsură ce se-apropie de apă, ci și o stare de spirit în care-mi regăsesc grupurile de oameni cărora mă asociez, cu epicentrul în zona Romanei, pe care acum o știu atît de bine.
Ce-am învățat în ultimii ani e că îmi place Bucureștiul, în toată complexitatea lui. Dar e un oraș unde buna dispoziție e direct proporțională cu timpul liber de care dispui. Dacă ai timp să-l asculți, ți se deschide, dar dacă îl zorești cîtuși de puțin, te trimite învîrtindu-te la origini. Te grăbești?
Cătălin Georgescu este fotojurnalist şi coeditor pentru „Bucureşteanul“, un proiect Decît o Revistă. Îl găsiți pe www.catalingeorgescu.com.
Foto: C. Georgescu
