Vieţile postume ale poetului
Pe lîngă tradiţionala imagine a poetului iubirii şi al metamorfozelor, cunoscută şi literaturii noastre (îl găsim la sfîrşitul secolului al XVIII-lea în Ţiganiada, invocat ca model al epitalamului lui Mitrofan), secolul al XIX-lea revendică şi dezvoltă şi o altă latură a personalităţii şi biografiei lui Ovidiu. El prefigurează omul modern prin insubordonarea faţă de norme, de ierarhii, dar îl reprezintă apoi prin chiar teribila suferinţă a exilului care-l lipseşte de privilegiul identităţii sale, de exercitarea drepturilor sale cetăţeneşti, între care şi ale poetului: acela de a fi citit. Şi este o tristă ironie că principala carte care reia povestea exilului lui Ovidiu, romanul Dieu est né en exil al compatriotului nostru Vintilă Horia, a fost ocazia pentru a consacra rolul simbolic de ucidere identitară a celui exilat: guvernul de la Bucureşti a intervenit în 1960 pentru a i se retrage autorului Premiul Goncourt din cauza unor acuzaţii – justificate sau nu, nu e rolul meu să decid – de ordin ideologic. Revenirea figurii şi operei lui Ovidiu în interesul public după al Doilea Război Mondial se datorează în parte şi romanului lui Vintilă Horia: o serie de cărţi apărute după aceea, de la An Imaginary Life (1999) a australianului de origine libaneză David Malouf pînă la romanul anglo-românului Michael Solomon Ovid. A Scape-goat (2011), poartă indiscutabil amprenta lecturii predecesorului lor.
Viaţa lui Ovidiu şi mai ales partea finală, exilul şi sfîrşitul său la Tomis, a inspirat mai ales pana unor autori români, iar semnificaţia specială care s-a atribuit prezenţei sale pe pămîntul viitoarei Românii începe, desigur, cu mult înainte de romanul lui Vintilă Horia şi de aventura sa. Primul autor important care se opreşte asupra exilului lui Ovidiu şi aduce unele precizări necesare este Hasdeu, în calitatea sa de istoric: în 1872, în textul Istoriei critice a românilor care apărea în Columna lui Traian, pentru a sugera realităţile teritoriului dintre Dunăre şi mare, Hasdeu recurge la Ovidiu, luînd informaţii despre teritoriul ameninţat încontinuu de „invaziunile barbare şi gheţosul suflu al crivăţului“ din Tristele şi din Ponticele, din care şi traduce în versuri trei ample fragmente. Ele pun în evidenţă „extrema oroare a frigului“ pe care l-a cunoscut direct, oroare pe care Hasdeu a înţeles-o bine pentru că o rezumă inspirat: „îngheaţă barbele, îngheaţă vinul, îngheaţă Dunărea, îngheaţă însuşi Pontul, strigă la tot pasul cu desperare molatecul poet, născut la sudul Italiei“ şi această realitate copleşitoare (menţionată „abia în treacăt“ de Herodot) influenţează, direct sau prin rezumatul insistent al lui Hasdeu, pe Alecsandri, un alt mare poet iubitor al ţărmurilor însorite, primul autor român care-i consacră lui Ovidiu o operă constituită, o dramă (Ovidiu, 1888).
Ea este şi purtătoarea primului mesaj simbolic al exilului şi sfîrşitului lui Ovidiu la Tomis, anunţînd simbioza daco-romană prin sacrificiul său şi prin încercarea de a se apropia de localnicii a căror limbă o va deprinde, scriind un poem, pierdut din păcate. Murind, Ovidiu are viziunea viitorului în care „Aici în răsărit, / Vlăstarul, fiu al Romei, stejar a devenit“. Dramatismul exilului pe care îl incarnează soarta lui Ovidiu a impus şi în alte literaturi tratarea dramatică – teatrul, cu alte cuvinte –, în piesa L’exil d’Ovide a lui Honoré Bonhomme, de pildă, comedie într-un act în versuri apărută şi jucată la Paris în 1883, care atacă deja toate punctele nodale ale misterului şi dramei: motivaţia pedepsei, niciodată cunoscută, încercările de a o îmblînzi, lupta dintre prieteni şi principalul duşman al imprudentului (şi impudentului) poet al iubirii, a cărui „muză cam dezgolită în graţia sa jucăuşă, / în ochii romanilor trece drept libertină“, propunînd şi el o altă soartă poetului exilat care, aici, fuge cu Corina în… exil.
Cu tot tezismul naiv al piesei lui Alecsandri, ea dă pentru prima dată formă literară interpretării simbolice a acestui exil pe care autori străini îl vedeau doar în perspectiva unei epoci de decadenţă: în piesa lui Alecsandri, venirea lui Ovidiu anunţă simbioza daco-romană şi naşterea unui nou popor menit să strălucească la gurile Dunării. În romanul lui Vintilă Horia, asumarea exilului şi a implicării definitive în lumea getă anunţă venirea şi destinul de exilat al lui Iisus, cum explică chiar autorul: el era „silit să se nască într-un exil, destinul omenesc fiind un exil pentru cine e dincolo de condiţia umană“ (V. Horia, Ovidiu, personaj de roman, în Destin, XII, 1962), simbol care se regăseşte şi în romanul lui David Malouf.
„Ovidiu, rege al tracilor“
În perspectiva aurorală a lui Alecsandri scrie şi Iorga „poemul dramatic“ în cinci acte Ovidiu (1926), care începe cu acelaşi lamento al poetului înfrigurat („Pustii şi triste locuri… Atît de iute iarna / Ne prinse… Totul ghiaţă şi neauă împrejur“); piesa introduce inovaţia de a-i comunica vinovatului trimis într-o misiune condamnarea la exil „în plic“ („Pe Ovidiu, / Greşit faţă de cinstea casei împărăteşti… / Îl veţi lăsa pe ţărmul getic… “). Piesa imaginează uniunea viitoare prin amorul care se naşte între poet şi o tînără localnică ce-l îngrijeşte, o getă numită Dava şi care coboară din neamul lui Burebista: cînd află că cezarul l-ar ierta, Ovidiu refuză să revină la Roma pentru a rămîne cu Dava. Între versurile albe şi adesea răsunînd fals, Iorga are inspiraţia de a aşeza în actul II o sărbătoare cîmpenească, un „alai al primăverii“ cu versuri folclorice mult mai sugestive, precum în „corul fetelor“ („Primăvară, vreme bună, / Bucurie împreună, / Sfat de dragoste supt lună. / Primăvară, vreme caldă, / În lumina ta se scaldă / Toată lumea laolaltă“ etc.) sau în cel al „bătrînilor“: „Primăvară, stea de sus, / Cînd va fi ceasul de dus / Dă-ni-un zîmbet în apus“.
Prozaică în miezul şi în forma ei este drama versificată a poetului constănţean Gr. Sălceanu, care scrie un Ovidiu aniversar, prilejuit de marile festivităţi organizate în 1957 pentru bimilenarul poetului. Ovidiu este relegat la Tomis pentru că ar fi condus o conspiraţie împotriva tiranului („În Roma… luptam pentru dreptate“) şi trezeşte admiraţia geţilor care ar vrea să-l proclame rege („Ovidiu, rege al tracilor vei fi!“). În ultimul act, Marcius îi aduce mesajul de iertare al lui Tiberius cu condiţia să-şi denunţe tovarăşii, ceea ce – după o ezitare – Ovidiu refuză şi, lovit de o săgeată scită, moare încredinţînd posterităţii manuscrisele sale, cu convingerea că urmaşii „din Roma în Pontul Euxin / Şi-or aminti surghiunul poetului latin!“
După atîta simbolistică declamatorie, era firesc să apară, într-o epocă a tuturor demistificărilor, şi o viziune care lasă cititorul/spectatorul în faţa unei opţiuni imposibile, ca în viaţă: „comedia amară“ Viaţa şi pătimirile lui Publius Ovidius Naso a lui Paul Miron (premiera pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, la 6 mai 1994). Ovidiu este un om ca noi toţi, ezitant şi încăpăţînat în acelaşi timp, un adevărat scriitor pentru care nu contează decît scrisul său. După ce îşi mărturiseşte teama de sălbăticia în care e trimis („Mi se încreţeşte pielea de groază: vom coborî între barbari… Mie mi-e frică, zău că mi-e frică“), la Tomis e întîmpinat de oficialităţi şi de un public numeros, purtînd pancarte cu „Ave, Ovidiu, Bine ai venit, Te iubim Ovidiu, Clubul de oină Callatis, Măcelăria Metamorphoses, Bar de noapte Venus etc.“ Un cor de copii cîntă, ca pe vremuri: „Urlă vijelia, tristă e cîmpia, / Dar e foarte bine / Că la Tomis vine / De la Rîm poezia… Cerul se deschide / Bun venit, Ovide!“ Pîrcălabul oraşului îi prezintă pe „directorul teatrului Fasti, al bibliotecii municipale Ars Amatoria, proprietarul unui local de băi calde şi masaje Remedia amores etc. Ovidiu e fermecat că titlurile operelor sale sînt cunoscute, există un cenaclu Ovidiu. Ca în piesa lui Iorga, apare şi Geta (Gaeta), de fapt o informatoare pe care pîrcălabul o bagă în patul lui Ovidiu ca să ştie tot ce face şi ce scrie, dar ea dă notele „şi la alţii“. Poetul scrie scrisori triste, Tristia, şi „n-aduce nici un folos. Curat poet. Ăştia-s paraziţii societăţii“. Ovidiu ştie totul – Geta şi celelalte –, căci Tomis e un mic tîrguşor, dar „nu pot trăi fără ea, m-am obişnuit“. El speră ca pîrcălabului să-i reuşească afacerea cu editura şi să-l traducă în toate limbile, de la agatîrşă la buridavenză şi costoboacă, iar doi tineri care vor să se căsătorească au auzit de el şi, pentru că nu ştiu să citească, băiatul lasă fata s-o mediteze Ovidiu. Tot ce părea ludic gratuit, imagine aproape cinică a unei lumi mai „civilizate“ decît aceea din care venea Ovidiu, devine alt simbol, al tragediei de a nu şti sau a nu putea să opteze: după moartea lui August, Fulvia vine să-l ia la Roma, dar poetul refuză pentru că drama lui se situează în alt plan. Fulvia îl întreabă: „soţia ta te aşteaptă. Spune ceva! un cuvînt doar… Tot ce mi-ai scris în aceşti ani nu contează? Au fost minciuni? Ovidiu: Din contra. A fost literatură!“
Într-un fel, referinţa la destinul sau la opera lui Ovidiu devine familiară autorilor români, firească într-o lume care s‑a aşezat sub semnul său, de la Macedonski, care scrie în 1894 despre vilegiaturiştii la Constanţa care „aud și ei că a fost odinioară un poet cu numele Ovidiu, care a fost exilat acolo“, la Constantin Eretescu, al cărui erou, venit şi el la mare, găseşte că „sufla un vînt ca pe vremea lui Ovidiu…“ (Dragă Maria). Singurul liric care îşi aşază masiv o epocă a vieţii sale, epistolele din exilul interior, sub semnul marelui predecesor, „tristele“ tinereţii sale, este Ştefan Aug. Doinaş, care publică tîrziu, abia în 1999, versurile din anii ’50, ai refugiului său la ţară, imposibil de verificat, dar dintre care multe păstrează un aer autentic: „Columnă în ruine, tinereţe, / şi tu, oraş al umbrelor, Sibiu! / Vom revedea cenacluri şi ospeţe, / tuneluri, parcuri, pivniţe şi pieţe / cu farmecul amar şi pururi viu? / Se vor întoarce zeii la Atena, zîmbind, dintr-un exil îndurerat? “ („Remember“, în vol. Ovidiu la Tomis. Versuri din „exil“).
Există o teză la Oxford şi o carte despre „vieţile lui Ovidiu“ numai în literatura franceză din secolul al XVII-lea; fără îndoială că s-ar putea scrie una şi despre „vieţile“ lui în literatura română, şi cred că ar merita să fie scrisă.
Mircea Anghelescu este profesor emerit la Facultatea de Litere a Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Lîna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, Cartea Românească, 2015.
