„Nu putem inventa un muzeu din neant pentru a ni-l reapropria pe Brâncuşi“ - interviu cu Doina LEMNY
Puțini sînt cei care cunosc opera lui Brâncuși atît de bine ca Doina Lemny. Eminenta specialistă în istoria artei moderne lucrează de peste două decenii în Atelierul lui Brâncuși, (re)construit în apropierea Centrului Pompidou de la Paris. Un atelier-muzeu, un spațiu viu în care creația sculptorului e prezentată exact așa cum a lăsat-o la momentul morții sale.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră să descoperiţi, în anii 1990, Atelierul lui Brâncuşi de la Paris?
Am avut şansa să văd mai întîi prima reconstituire a atelierului care reproducea atelierul din Impasse Ronsin, în care vizitatorii aveau acces direct şi puteau să vadă operele de aproape. Era mai călduros, mai intim. Dar în iunie 1990, au avut loc două furtuni violente care au produs infiltraţii şi deci au pus în pericol operele. Direcţia a hotărît să închidă atelierul şi a comandat arhitectului Centrului Pompidou, Renzo Piano, un proiect de atelier care să fie în acord cu clădirea modernă a Centrului. Hotărîrea de a „închide“ operele între pereţii de sticlă, ca într-un acvariu – după cum spunea la deschidere Dora Vallier, una dintre ultimele personalităţi care l-au vizitat pe artist şi care a lăsat o mărturie emoţionantă – a luat în consideraţie conservarea operelor, protejarea lor, avînd în vedere fragilitatea şi echilibrul delicat al sculpturilor lui Brâncuşi. Pînă în 1997, echipe de restauratori şi muzeografi, printre care şi eu, au lucrat la pregătirea lucrărilor pentru expunere şi la alcătuirea catalogului care a fost publicat cu această ocazie. Am intrat astfel în inima creaţiei lui Brâncuşi, atingînd şi „mîngîind“ fiecare piesă. În plus, m-am angajat singură la tratarea arhivelor din care am făcut o selecţie pentru publicarea în acest prim catalog. Şi aşa a început pasiunea mea pentru Brâncuşi. Aveam impresia că trăiesc alături de el. Şi chiar acum, pot să spun, nu sînt rare momentele cînd intru în atelier ca să mă revigorez.
Ce presupune munca de cercetare şi de curatoriat în acest muzeu?
Atelierul Brâncuşi nu este o entitate aparte de Muzeul naţional de artă modernă, el nu este ca o casă memorială în sensul clasic al cuvîntului. Sînt aici mai multe avantaje: de a putea fi vizitat separat şi de a da vizitatorului o imagine de ansamblu a operei lui Brâncuşi. Este în acelaşi timp o parte din Muzeul naţional de artă modernă şi deci se află în permanentă corelaţie cu întreaga colecţie. Această legătură ne permite să concepem în galerie expoziţii în legătură cu anumite evenimente anunţate în Centrul Pompidou. Din septembrie anul acesta sperăm să reluăm seria de expoziţii în acord cu tematicile programate în colecţiile permanente, prima fiind „Artă şi politică“, a doua – „Muzică în artele plastice“ etc. Pentru prima tematică, am preluat un proiect mai vechi al lui Mircea Cantor privitor la analiza sa asupra instrumentalizării de către regimurile politice succesive a imaginii lui Brâncuşi. Iar pentru a doua, folosim tot materialul existent în fondul Brâncuşi privitor la relaţia sa cu muzica.
O cercetare continuă ne (şi mă) ajută să descopăr aspecte noi, neexplorate, pe care doresc să le pun în valoare. Dar, ca peste tot, bugetul se restrînge şi va trebui să ne adaptăm.
Brâncuşi a lăsat în grijă statului francez toate operele din atelierul său cu condiţia – specificată ca atare în testament – să se păstreze aranjamentul intact. Ca muzeograf, cum puteţi lucra în aceste condiţii? Cum puteţi crea un traseu interesant şi viu dacă amenajarea însăşi trebuie tratată ca o piesă de muzeu?
Condiţia moştenirii lui Brâncuşi a fost aceasta, de a arăta atelierul aşa cum l a lăsat el la momentul decesului. Este o condiţie care se respectă cu dificultate pentru că multe muzee şi galerii cer cu împrumut pentru expoziţii importante o lucrare sau două din atelier. Din fericire, pînă acum, atelierul nu s-a transformat într-un depozit unde fiecare vine să-şi aleagă o operă pentru expunere. E nedrept în acelaşi timp pentru că sculpturile lui Brâncuşi sînt rare (el a creat foarte puţine sculpturi, catalogul raisonné numără numai 284) şi înţeleg dorinţa curatorilor de a expune o operă esenţială care se găseşte numai în atelier, cum ar fi Leda în bronz. Ea nu poate fi împrumutată decît în cazuri excepţionale şi numai în muzeul Centrului Pompidou, deci nu părăseşte colecţia. De pildă, cu ocazia instalării colecţiei pe tema „Le mouvement des images“ (aprilie 2006 – ianuarie 2007) sau a expoziţiei „Duchamp la peinture même“ (septembrie 2014 – ianuarie 2015).
Respectînd această condiţie a donaţiei, noi încercăm o modernizare a prezentării cu accesorii din exterior, adică proiectarea unor imagini de arhivă filmografică a artistului, reinstalarea fondului muzical cu extrase din discoteca ce a aparţinut lui Brâncuşi şi, nu în ultimul rînd, organizarea în galeria atelierului de expoziţii în legătură cu creaţia sa: ori expoziţii inspirate din arhiva sa, ori instalaţii de opere ale artiştilor care s-au inspirat din creaţia brâncuşiană. Un exemplu concret privind acest ultim aspect: în arhiva păstrată în fondul Brâncuşi există o corespondenţă cu o artistă chiliană despre care ştiam foarte puţin. Din cercetări care au luat mai mulţi ani, i-am descoperit pe urmaşii acestei artiste, care ne-au pus la dispoziţie şi alte documente referitoare la dialogul pe care aceasta l-a avut cu Brâncuşi – este vorba de Juana Muller. Concretizarea acestei cercetări va fi, sper, o expoziţie în galeria atelierului cu opere ale acestei artiste provenite din colecţia familiei.
Apropo: ce anume din opera sa mai rămîne de studiat?
Deşi am studiat toate arhivele din fondul Brâncuşi şi mare parte din arhivele din alte colecţii, nu consider că am exploatat, eu sau alţi cercetători, toate informaţiile. Ca să nu mai vorbim de operă. Cu cît o vezi mai mult, cu atît găseşti alte unghiuri şi cu atît mai multe idei îţi inspiră. Dar şi aceasta impune o rigoare: să rămîn cît mai aproape de opera şi de spiritul artistului, care e dificil de determinat. Cred că într-o astfel de stare de căutare, de interogaţii poţi să te apropii mai mult de Brâncuşi. Nimeni nu poate afirma că-l cunoaşte foarte bine. El era atît de discret şi pudic încît nu se dezvăluia celorlalţi. Nu-şi explica niciodată opera, şi atunci cînd dădea vreo idee despre ce ar fi vrut să spună, nu era o adevărată explicaţie. Era mai degrabă o uşoară sugestie care poate să-l rătăcească pe privitorul grăbit de interpretări. El a impus în felul acesta modul său de a fi: să te afunzi în meditaţie, să ajungi la o stare de reflecţie care te duce la a vedea „esenţa lucrurilor“, aşa cum a sugerat-o el.
Statul român s-a obligat, prin lege, să deschidă un muzeu Brâncuşi. Cum vedeţi această iniţiativă? Ce ar trebui să expună acest muzeu? Cum ar trebui să se raporteze la alte muzee şi colecţii publice româneşti care expun opera lui Brâncuşi?
Nu ştiu ce scop ar avea acest muzeu. Şi ce colecţie? Sînt cunoscute cele două colecţii de stat, de la Bucureşti şi Craiova, pe care ar trebui să le şi păstrăm şi să le punem în valoare. Nu există, după cîte ştiu eu, o colecţie care ar putea fi expusă într-un muzeu de acest fel. În general, se deschide un muzeu monografic în atelierul unui artist în care se pot vedea opere, unelte, lucruri care i-au aparţinut. Or, în Gorj nu există nimic din aceste elemente. Se ştie că Brâncuşi n-a avut niciodată vreun atelier în Tîrgu Jiu sau la Craiova, şi nici la Bucureşti. Nu putem inventa un muzeu din neant de dragul de a ni-l reapropria pe Brâncuşi. S-ar investi mulţi bani pentru un muzeu fals Brâncuşi. Ce poate fi mai semnificativ decît ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu? Acesta este muzeul artistului!
De ce este atît de importantă creaţia Cuminţenia Pămîntului în opera lui Brâncuşi?
Cuminţenia Pămîntului marchează, alături de Sărutul, care se găseşte la Muzeul de artă din Craiova, şi de Rugăciune, al cărei bronz original se găseşte la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, un moment de răscruce în creaţia lui Brâncuşi: în 1907, prin aceste trei opere, el se detaşează de sculptura prin modelaj şi revine la o metodă ancestrală de sculptură directă în materialul dur. De aceea artistul a şi fost supranumit „inventatorul sculpturii moderne“. Dar nu el a inventat această metodă, ci a preluat-o de la artiştii primitivi şi şi-a apropriat-o pentru că i permitea să intre în dialog cu materialul. Renunţînd la model, mai cu seamă pentru Sărut şi pentru Cuminţenia Pămîntului, el se situează în starea excepţională de creaţie dictată de forţa materialului. E un proces îndelung şi solitar – de altminteri, Brâncuşi nu lucra de faţă cu prietenii. În faţa unui bloc de piatră, se ivesc întrebările, ideile se constituie şi opera rezultă dintr-o comuniune a artistului cu formele ce ies parcă în mod natural. Dacă Sărutul va fi declinat într-o lungă serie pe parcursul a patruzeci de ani, Cuminţenia Pămîntului este o operă unică. El nu a mai reluat-o niciodată. Aspectul ei straniu, un nud feminin cu genunchii strînşi la piept, cu o figură asimetrică, cu o privire goală, a provocat multe interpretări şi interpelări încă de la prima ei expunere la „Tinerimea artistică“ din 1910. Ieşită parcă din cercetări arheologice, ea evocă poziţia omului primitiv, dar este în acelaşi timp, prin tratamentul artistic, şi un prim pas spre modernitate. Atribuindu-i un titlu intraductibil, Cuminţenia Pămîntului – La Sagesse de la Terre sau Wisdom of the Earth nu sînt înţelese de nici un străin! –, Brâncuşi parcă ar fi dorit s-o dedice ţării sale. Ea pare venită din preistoria noastră, pare că face parte din noi. Şi parcă, pentru a-i accentua singularitatea, Brâncuşi şi a renegat o operă ulterioară, Figura bătrînă (Ancient Figure) care se găseşte la The Art Institute of Chicago şi care evocă Cuminţenia Pămîntului.
Cum poate fi pusă mai bine în valoare opera lui Brâncuşi din ţară?
Consider că se fac paşi în acest sens, un exemplu fiind expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti cu ocazia lansării acţiunii de subscripţie publică pentru Cuminţenia Pămîntului: din păcate, nu există nici un afiş ca s-o anunţe! Apoi, alte expoziţii din colecţii particulare, ca aceea care s-a deschis la galeria ArCuB Gabroveni pe 23 iunie şi la care m-am angajat să particip dintr-un entuziasm şi din dorinţa de a încuraja colecţionarii să achiziţioneze opere şi arhive, atîtea cîte mai apar în diverse licitaţii. Este vorba de „Constantin Brâncuşi, omul şi lucrurile, în colecţia Emilian Radu“.
Apoi, de îndată ce se recuperează Cuminţenia Pămîntului, ceea ce eu sper din adîncul sufletului meu – nu pot să cred că românii nu sînt solidari pentru o cauză nobilă ca aceasta! –, ea să fie integrată sălii Brâncuşi şi prezentată sub o formă spectaculară pentru a atrage atenţia asupra unicităţii şi valorii sale artistice. Ar trebui, de asemenea, un afişaj la Muzeul Naţional de Artă Modernă în care să fie pusă în evidenţă prezenţa unui ansamblu excepţional de opere Brâncuşi. Şi o părere strict personală de organizare: muzeul să-şi deschidă porţile vizitatorilor șase zile din șapte, şi nu cinci zile din șapte, cum s-a întîmplat pînă acum. În toate muzeele lumii, numai o zi (luni sau marţi) este închis, or, la Bucureşti el este închis şi luni, şi marţi!
Cît despre ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu, deşi el este foarte bine ocrotit de municipalitate şi foarte respectat de vizitatori, care merg să-l admire ca într-un pelerinaj la un monument sfînt, cred că nu este încă bine pus în valoare din punct de vedere mediatic. Nu există pliante cu imagini de bună calitate, broşuri cu prezentarea succintă a acestui ansamblu. Se caută în permanenţă idei pentru reamenajarea lui, dar el nu are nevoie decît să fie lăsat în pace ca să-l putem vedea aşa cum l-a instalat Brâncuşi cu echipa lui. Nu s-au iniţiat, deşi se vorbeşte de ani de zile, circuite turistice în care acest ansamblu să fie integrat. E foarte complicat pentru un turist străin şi chiar pentru un român venit din altă parte a ţării să ajungă la Tîrgu Jiu.
După un start ratat, se lucrează la un nou dosar pentru ca Ansamblul monumental Calea Eroilor de la Tîrgu Jiu să fie inclus în patrimoniul UNESCO. Care sînt şansele de reuşită?
Totul depinde de decizia Institutului Naţional al Patrimoniului de a aborda un lucru colectiv, cu o comisie restrînsă de specialişti – istorici de artă, arhitecţi, urbanişti – care să colaboreze într-un spirit de colegialitate şi nu de competiţie de texte care mai de care mai personalizate. Toată această muncă colectivă ar trebui să răspundă direct la toate punctele din chestionarul pe care fiecare candidat la această lista trebuie să-l completeze cu argumente ştiinţifice. Acest dosar trebuie revăzut apoi de un redactor profesionist pentru limba franceză şi apoi susţinut de o personalitate competentă. Toată această muncă trebuie sprijinită de ambasadorul ţării noastre la UNESCO. Cred că este ultima noastră şansă de reuşită.
Mai este Brâncuşi un model pentru artiştii de azi, din România sau din Franţa? Se mai revendică cineva de la el?
Cred că va fi întotdeauna o referinţă. Din experienţă mea, vă mărturisesc că cel puţin o dată pe săptămînă primesc un dosar sau un catalog de la vreun artist contemporan din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii care se revendică de la Brâncuşi. Chiar dacă lucrările lor nu au nici o asemănare formală cu ale sculptorului român, ei argumentează că opera lui Brâncuşi i-a inspirat şi le-a indicat o anume cale. Desigur, Brâncuşi este o referinţă, cum Rodin rămîne o referinţă pentru sculptura sfîrşitului de secol XIX şi început de secol XX. Nu întîmplător, sînt dezbateri în jurul influenţei apăsătoare a lui Rodin asupra întregului secol şi nu întîmplător o expoziţie organizată în 2009 la Muzeul Orsay se intitula „Oublier Rodin? La sculpture à Paris, 1905-1914“. Va fi greu, cel puţin la începutul acestui secol, să ne punem aceeaşi întrebare în ceea ce-l priveşte pe Brâncuşi pentru că el nu a fost dominator. Diferenţa dintre cei doi este în maniera lor de a se impune: Rodin a dominat scena artistică în acea perioadă, Brâncuşi a apărut discret şi s-a relevat treptat publicului şi artiştilor fără a-şi impune principiile. El numai a reflectat şi a creat. De aceea nici nu dorea să aibă ucenici, deşi cîteva sculptoriţe românce, precum Militza Petraşcu, Irina Codreanu, Margareta Cossăceanu, au „trecut“ prin atelierul său. Le-a primit, dar nu le-a instruit: le-a permis numai să privească, lăsîndu-le libertatea să-şi aleagă drumul. Atitudinea lui Brâncuşi era mult mai subtilă.
De ce tocmai Brâncuşi este atît de cunoscut, de ce tocmai el, şi nu alţii, a ajuns un fenomen?
Nu pot să mă abţin să dau un răspuns folosind un cuvînt pe care nu-l privilegiez: pentru că Brâncuşi avea geniu! A fost unul dintre creatorii care, ca şi Duchamp, cu care a întreţinut o lungă prietenie, nu accepta să repete ce se făcuse pînă la ei. Ar fi putut s-o facă cu mare măiestrie. Proba: lucrările din prima perioadă. Dar a înţeles destul de repede că arta nu este reproducerea realităţii, ci altceva, şi către acel altceva el s-a îndreptat fără să-l fi definit de la început. A avut de asemenea ideea venirii la Paris, chiar în perioada în care curentele artistice se încrucişau, cînd arta modernă se profila pe fundamentul impresionismului, al simbolismului, aducînd cu sine şi o moştenire culturală românească pe care, cu genialitate – mă repet! –, a ştiut să o infuzeze discret în opera sa. Debarasîndu-se de influenţa africană, foarte puternică la început de secol XX în creaţia tuturor artiştilor din Paris, detaşîndu-se de Rodin, pe care-l respecta, a putut să-şi găsească o cale personală prin cercetarea permanentă a unei atitudini, a unei idei, a esenţei lucrurilor. Ducînd simplificarea figurilor pînă la limita abstracţiunii, Brâncuşi a rămas ataşat formei pe care o sublimează, debarasînd-o de model şi proiectînd-o în universal. Operele lor nu mai sînt nici româneşti, nici franţuzeşti, ele sînt universale, sînt simţite de oricine din lume. Acesta este meritul lui, de fi transgresat frontierele, cum argumentez eu în cea mai recentă carte a mea, Brâncuşi au-delà de toutes les frontières (Fage, 2012), apărută în acelaşi an şi în traducere românească la NoiMediaPrint, care pregăteşte un nou tiraj şi o traducere în engleză.
Doina Lemny, doctor în istoria artei, este muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou Paris. Co-curatoare a celor şapte expoziţii tematice la Atelierul Brâncuşi, din 1998 în 2002.
a consemnat Matei MARTIN
