„Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“

They would have lived
happily ever after
if the horse hadn’t had
a flat tire
in front of a dragon’s
house. 

(Richard Brautigan,
The Horse That Had a Flat Tire) 

M-am întrebat adesea în ce-o fi constînd fericirea eroilor de basm după ce și-au încheiat misiunea. Basmele preferă să tacă înțelept pe această temă. În afara basmelor, în schimb, deși fericirea în sine rămîne la fel de indicibilă, definițiile și rețetele ei abundă. Și pe cît sînt de abundente, pe atît sînt de ineficiente.

Daniel Gilbert, în cartea sa Stumbling on Happiness, ne spune și de ce – pentru că tindem fie să proiectăm fericirea într-un viitor pe care sîntem incapabili să ni-l imaginăm corect, fie să o atribuim unui trecut inaccesibil și tendențios memorat, din cauza deformărilor cognitive și a percepției defectuoase caracteristice speciei. Cu alte cuvinte, spune Gilbert, ne imaginăm „fericirea“, iar cînd vine vorba de fericire, imaginația este sortită să rateze din start, pentru că (1) are năravul să ignore detaliile esențiale și să inventeze detalii fără acoperire și (2) se cramponează de configurația fatalmente tranzitorie a prezentului.

Meseriile la care visăm în copilărie sînt o bună ilustrare a acestui mecanism – pe la cinci ani, de pildă, eram convins că practicarea meseriei de tractorist mă va face fericit pentru tot restul vieții, dar nu mi-a trebuit prea mult până să reconsider datele problemei și să am opțiuni radical diferite. Mai toate la fel de puțin-aducătoare-de-fericire… Și de atunci pot spune că am tot căutat fericirea cu lumînarea, intuind că această căutare este un drept inalienabil, așa cum zice la Declarația de Independență, dar pierzînd din vedere că „goana“ după fericire nu e nici pe departe totuna cu fericirea însăși.

Așa că am plagiat fără succes o rețetă de fericire după alta, plutind în derivă spre niște „adînci bătrîneți“ care n-aveau cum să arate prea roz. Pînă și cartea lui Daniel Gilbert mi-am cumpărat-o tot ca pe o posibilă rețetă de fericire. Dar a meritat – are darul de a surprinde rețetele de fericire cu pantalonii-n vine, ceea ce m-a lecuit să le mai dau curs.

Nimic nu e mai derutant decît o rețetă – sau o definiție – a fericirii. Să luăm, de pildă, piesa Beatles-ilor „Happiness Is a Warm Gun“. Textul nu ne furnizează o formulă a fericirii – și nici nu și propune așa ceva. Dar titlul ne gîdilă imaginația… Oare de ce-o fi fericirea un pistol cald? Ne lămurește chiar Lennon: a văzut titlul pe coperta unei reviste de armament și, deși i s-a părut an insane thing to say, pentru că un pistol este cald după ce tocmai a tras în cineva, propoziția l-a fascinat și nu a mai avut liniște pînă cînd nu a inclus-o într-un cîntec. Desigur, titlul de pe coperta revistei de armament parafraza la rîndul său axioma lui Charles M. Schulz din Peanuts, „happiness is a warm puppy“, ceea ce face fericirea armată și mai sinistră, iar fericirea în general și mai greu de definit, dacă ne gîndim la toate substantivele și adjectivele care pot înlocui „gun“, „puppy“ și „warm“ într-o atare definiție. Mai ales că fericirea nu este neapărat ceva. Este și atunci cînd…

Există, bineînțeles și lista „fericirilor“ din Matei, 5, în care printre fericiți sînt numărați, aparent paradoxal, și „cei ce plîng“. Doar că acestea sînt fericiri cu bătaie lungă, vizînd o zonă de dincolo de „adîncile bătrîneți“.

Și totuși, cum am putea trăi fericiți pînă la adînci bătrîneți? Am găsit soluția tot într-un basm, de astă dată indian. Eroul își dobîndește mireasa, o înțeleaptă prințesă, după ce trece de o serie de probe naratologice: ea îi spune în fiecare noapte cîte-o poveste, iar el trebuie să-i explice de ce, în final, un anume personaj reacționează într-un anume fel. Prințesa e la fel de speriată ca pețitorul de un eventual eșec, pentru că pe parcursul ședințelor naratologice se îndrăgostise de „concurent“ pînă peste cap. Așa că amîndoi sînt în culmea fericirii cînd testul se termină cu bine și pețitorul – care se dovedește a fi la rîndul său prinț – pornește cu mireasa spre palatul său. Pe drum, însă, mirii își dau seama că fericirea lor este, prin natura lucrurilor, vremelnică, și apelează la zei cu rugămintea să-i extragă din ciclul karmei, pentru a-i scuti de curba descendentă a fericirii. Și pentru că tinerii sînt virtuoși, zeii le ascultă rugăciunea și, în momentul lor de maximă fericire, îi transformă în două grămăjoare de cenușă. Și de abia atunci au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți… 

Florin Bican este scriitor și traducător. A scris, printre altele, Reciclopedia de povești cu rimă și fără tîlc și Și v-am spus povestea așa, cărți pentru copii publicate la Editura Arthur.