Auto Italia. Anii '90

Publicat în Dilema Veche nr. 648 din 21-27 iulie 2016
Auto Italia  Anii '90 jpeg

De ce Italia? De ce nu? Și ei, și noi avem mașina populară. Fiat sau Dacia, mașina națională e subiect de glume, dar și de dorință. De dispreț, dar și de adorație. De ce anii ’90? Pentru că, după mulți ani de lipsuri, Italia trecuse în deceniile precedente printr-o perioadă de creștere economică spectaculoasă, care se simțea și în nivelul de trai. Și, la fel ca oriunde în lume, creșterea rapidă a veniturilor merge în linie cu aspirațiile personale, nu și cu nivelul de educație…

Povestirile următoare sînt amintiri ale unui tînăr (masterand și apoi doctorand), care visa că, poate, într-o zi, va fi la fel și în țara sa. Cred că unele vise au devenit deja realitate.

Milano, toamna anului 1993 – vara lui 1994. Sînt lunile în care plec în week-end-uri cu cîțiva colegi la Master, și cele mai multe drumuri le facem cu un Fiat 127. O mașină mai mare pe dinăuntru decît pe dinafară. Chiar mult mai mare, dat fiind că am încăput și cîte șapte. Sînt lunile în care am simțit pe pielea mea pentru prima oară ce însemna un blocaj de trafic, inclusiv pe impresionant de larga – atunci – centură de est a orașului. Sînt și lunile în care ajung să înțeleg statutul social dat de mașină (mai bine zis, de marca acesteia) – mai ales cînd cunosc oameni care preferă să stea cîte șase într-o cameră, dar să plătească în rate o mașină nemțească. Sau să își arunce toți banii pe un monstru pentru care nu le mai rămîn bani de benzină. Milano al anului 1993 mă pregătește și pentru criza locurilor de parcare, atît de actuală acum în București.

Tot Milano, iunie 1994. Trec printr-o zonă a orașului unde sînt mai multe școli pentru fotomodele. Mă grăbesc spre metrou, cînd văd două tinere fete, înalte, suple, frumoase ca un vis de primăvară. Au părul lung, care flutură în vînt, la fel ca rochiile lor, scurte și foșnitoare. Par două cariatide care au trecut din templele Greciei Antice direct într-o reclamă (ar putea fi chiar la cafea italiană…). Evident, nu sînt singurul care le admiră. Aud o bufnitură de tablă înfundată – două Fiaturi tamponate – din care coboară șoferii. Mă aștept ca cei doi, bărbați la ceva mai mult de cincizeci de ani, să se ia la ceartă. Dar nu, își întorc privirile după cele două fete pe care le pufnește rîsul și merg mai departe spre metrou… Polițistul de la circulație, din mijlocul intersecției, le face celor doi șoferi un semn de lehamite din mînă, admirînd și el peisajul. Cînd fetele coboară la metrou, se duce spre cei doi zicînd Managgia, troppo belle…, sînt toți de acord, iar accidentul e pus clar pe seama naturii noastre, sărmani bărbați cu suflete slabe.

Bologna, final de noiembrie, jumătatea anilor 1990… este aproape 7 seara. Ceața începe să învăluiască lumina portocalie a becurilor stradale, dar și șirul nesfîrșit de stopuri roșii, al mașinilor blocate în traficul din oraș. Simt că un melc mai sprințar ne-ar depăși fără probleme. Sînt în mașina profesorului meu, Franco Marabini, ne întoarcem de la serviciu. Agonia așteptării în trafic e dublată de o liniște care îmi pare terifiantă. Nimeni nu claxonează, nimeni nu înjură. Comentez că sînt impresionat de cît de calmi și educați sînt italienii. Franco îmi aruncă o privire ghidușă și îmi spune că a venit momentul să îi cunosc pe bolognezi cu adevărat. Deschide geamul și strigă: Criminali! E momentul în care miile de materiale explozive aflate în mașini detonează, iar explozia de furie latină se întinde peste toată intersecția. Aproape toți claxonează și urletele șoferilor nu pot fi redate din motive de autocenzură.

Napoli, anii 1990. Oraș fascinant, în care mașinile și oamenii curgeau mereu în șuvoaie rapide și aparent haotice, avînd, totuși, reguli bine stabilite, dar un pic mai greu de aflat. În primăvara anului 1997 am stat suficient de mult ca să pot afla cîteva dintre acestea.

Traversarea străzii de către pietoni. Noii mei prieteni m-au sfătuit călduros ca, atunci cînd traversez, să trec cu curaj, cu pas egal și viteză constantă. Nuuu, nu e nevoie să trec pe la zebră, ci pot trece oriunde, pentru că șoferii mă vor ocoli. Primele dăți cînd am traversat am avut inima cît un purice. Cu ochii închiși, am simțit curentul de aer stîrnit de mașinile care treceau milimetric pe lîngă mine, dar au avut dreptate. Funcționa! După trei săptămîni am avut probleme la Roma, cînd am încercat să traversez tot „la liber“. Nu voi uita ochii dilatați ai șoferului care venea spre mine și a oprit în ultimul moment.

Parcarea pe spații înguste. Numită și „parcarea după ureche“, constă în a intra cu mașina cît se poate de ușor în spațiul liber dintre alte două automobile și de a le împinge – tot ușor – pentru a-și face loc. Acest tip de parcare, după principiul „Trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască“, era acceptat de către localnici, care își lăsau special mașinile oprite și nebăgate în viteză. Evident, funcționează doar pe suprafețe orizontale.

Respectul pentru programul celuilalt. Complet diferit față de București, de exemplu, presupune că, dacă doi amici se întîlneau pe vreuna dintre străduțele înguste ale orașului, aceștia se putea opri să schimbe cîteva vorbe fără ca ceilalți să îi claxoneze. Evident, și cei din spate știau că la un moment dat va veni și rîndul lor.

Revin la Roma în 1998. Intru în vorbă cu un chelner care, auzind că sînt român, îmi spune că își dorește o soție de la noi, pentru că româncele au suflet bun, nu sînt materialiste, ca italiencele. Îl întreb cum a ajuns la concluzia asta. Îmi spune că a fost în România și fetele îl băgau în seamă fără să pară deranjate de faptul că el avea un Fiat. Păi, cunoscutele lui italience se uitau după mașini străine. Am vrut să-i spun că, în România, Fiatul tot mașină străină este, dar mi-am zis că se va descurca el…

Autostrada dintre Ravenna și Bologna, 1995. Oprim, cu Franco, într-o benzinărie. La umbră e parcat un Ferrari, care a atras toată suflarea omenească oprită acolo. Opera de artă inginerească atrage și doi polițiști, care, la fel ca ceilalți, îi dau roată, o studiază și o admiră din toate unghiurile. Apare și șoferul,  care îi întreabă pe polițiști dacă s-a întîmplat ceva. Șeful răspunde că nu, dar că, în principiu, ar fi trebuit să dea o amendă pentru exces de viteză la simpla vedere a Ferrari-ului. Glumea, evident, dar în voce se simțea și multă invidie…

București, martie 1996. Bulevardul Ferdinand, intersecția cu Horei. Prietenul meu Dan și-a cumpărat un Fiat 850. Mașina are 30 de ani, dar merge încă foarte bine. Mergem să alimentăm la benzinăria de la intersecția cu Horei, lîngă fostul bar MASH. În spatele nostru, un ARO (pe atunci mașină încă dorită de mulți) ne tot claxonează. Dan trage pe dreapta, îi face loc să ne depășească, ARO-ul – nimic. Intrăm în benzinărie, la coadă. În spatele nostru, ARO-ul continuă să ne claxoneze. Șoferul se dă jos din mașină și începe să ne complimenteze „hîrbul“. Dan (1,97 m înălțime) și cu mine (1,85 m) ne extragem din mașină – întîi pe lateral, apoi ne ridicăm. Șoferul ARO-ului – statură sub medie –, cînd ne vede, fuge și se încuie în mașină. Ne apropiem de el fără să zicem nimic. Deschide geamul și strigă: „Hai, băi, băieți, că mai glumim și noi“. Închide geamul și fixează absorbit un punct de pe cer.

Lido di Veneția, 2002. Sînt bursier „Marie Curie“ și sînt fericit că am putut închiria un apartament în Lido, insulă frumoasă ca un vis. Mă simt ca acasă, mai precis ca în copilăria de la bunicii din Turnu Măgurele. Din octombrie pînă în aprilie, cît nu sînt turiști, duminica după-amiaza toată lumea iese la promenadă pe Gran Viale, plimbîndu-se, ordonat, pe partea dreaptă, întîi spre mare și acolo, traversînd pe celălalt trotuar, spre lagună. Tot duminica mă și plimb cu bicicleta (un Bianchi care a participat la Giro d’Italia în anii 1930) și fac turul insulei. Ajung să văd că e și perioada cea mai periculoasă a săptămînii, pentru că e și momentul șoferilor de duminică. Cei mai mulți sînt, de fapt, șoferițe, doamne cu părul argintiu, îmbrăcate elegant, la volanul unor mașini la fel de elegante și cam de-o vîrstă. De obicei își aduc acasă soțul, care moțăie liniștit în dreapta, după un prînz în familie sau cu prietenii. Politicoase și zîmbitoare, se întorc să vadă ce se întîmplă cînd aud vreun zgomot sau văd vreo cunoștință. Rău e că, de regulă, se întorc cu tot cu volanul, fără să semnalizeze. Pedalez „defensiv“ și de multe ori mi se întîmplă să mă feresc în penultimul moment.

Despre stilul de condus? Vorbind cu un prieten francez, acum cîțiva ani, acesta îmi mărturisea că italienii sînt, la volan, mai disperați ca francezii. Și românii? – întreb eu. Cei mai mulți români conduc prost, nu nebunește – e totuși o diferență.

Adrian Stănică este jurnalist de știință.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Oradea – mai ambițioși ca de obicei
Marile drame prin care ne trece destinul, fie el personal sau colectiv, nu pot fi înțelese și nici respectate dacă uităm că tragedia merge de braț cu comedia prin lumea oamenilor.
Daniel David jpg
Oricine poate să aibă umor
În ţările cu colectivism puternic şi concentrare a puterii, cum este țara noastră, umorul bine reprezentat este cel legat de autoironie.
Adriana Babeti jpg
Să rîzi? Să plîngi? Despre rîsu’-plînsu’ lumii noastre
Rîsul poate fi socotit drept un fel de soluţie terapeutică pentru a ieşi din marile şi micile nevroze ori din complexe (de inferioritate sau de superioritate).
Marcel Iures, Sever Voinescu, George Banu jpg
Caragiale cel lucid, Creangă cel afectuos
După spectacole, pe scena frumosului Teatru „Regina Maria“ din Oradea au urcat dnii George Banu și Marcel Iureș pentru a discuta despre umorul celor doi clasici.
1024px David   The Death of SocratesFXD jpg
Socrate a fost o pisică
„Toate pisicile sînt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică”.
p 1 jpg
Ce înseamnă rîsul?
Nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc.
Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?