Osemintele artistului vs Cuminţenia Pămîntului

Alexandra CROITORU
Publicat în Dilema Veche nr. 645 din 30 iunie - 6 iulie 2016
Osemintele artistului vs Cuminţenia Pămîntului jpeg

– de la cult la cool –

Cazul lui Brâncuşi este o ilustrare perfectă a necrofiliei postsocialiste despre care vorbea Katherine Verdery. Ea consideră că naţionalismul poate fi privit şi din această perspectivă a venerării strămoşilor şi a circulaţiei „valorilor” culturale. Laurian Stănchescu, iniţiatorul campaniei pentru repatrierea osemintelor lui Brâncuşi, pe lîngă performanţa de a prezenta această acţiune ca pe una de interes public, a reuşit să o prezinte ca fiind şi de interes naţio­nal. Astfel, pe parcursul anilor 2011-2013, în încercarea de a capitaliza politic iniţiativa de repatriere a osemintelor lui Brâncuşi, mulţi oameni politici şi-au asociat numele cu acest subiect.

Citind de curînd declaraţia premierului Dacian Cioloş în legătură cu suma (mică, faţă de aşteptări) strînsă pentru achiziţionarea Cuminţeniei Pămîntului, nu am putut să nu mă întreb dacă la o subscripţie publică pentru repatrierea osemintelor lui Brâncuşi nu s-ar fi strîns mai mulţi bani. Adevărul este că în România, de la tradiţia bisericească la cea laică a sfinţilor culturali, moaştele au avut întotdeauna mai mult succes la public decît arta, chiar dacă în Noaptea Muzeelor cozile interminabile par să ne sugereze altceva.

Revenind de la moaşte la artă, circulă o teorie conform căreia românilor totuşi nu le-ar păsa de Brâncuşi, teorie explicată de faptul că nu se preocupă suficient de operele lui, că au fost aprobate restaurări problematice şi la Coloana fără sfîrşit, şi la Poarta sărutului, că nu au reuşit să includă Ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO sau că statul a refuzat să dea toată suma pentru achiziţionarea Cuminţeniei Pămîntului. E adevărat, românilor nu le pasă prea mult de lucrările lui Brâncuşi, dar le pasă foarte mult de Brâncuşi-românul, de cel care a dus cultura naţională pe cele mai înalte culmi, „inventatorul sculpturii moderne“. El a ajuns să fie unul dintre simbolurile naţionale în care românii au învestit multă energie emoţională de-a lungul istoriei, artistul ajungînd în prezent să fie contextualizat în situaţii explicit naţionaliste care au de-a face într-o mare măsură cu fenomenul autocolonizării şi cu cel al protocronismului. Sculpturile rămîn cumva în afara cultului lui Brâncuşi, acest fenomen care iese din sfera cîmpului artistic pentru a fi prins în mecanismele de construcţie identitară naţională. Acest lucru vorbeşte pe de o parte despre nivelul de cultură vizuală din România, iar pe de altă parte despre confuzia între artist, operă şi receptarea artistului/operei, confuzie pe care o regăsim de multe ori chiar şi în rîndul elitelor culturale. Îmi amintesc de un articol din 2015 în care domnul Călin Stegerean făcea o paralelă între proiectul expoziţional „Fiii şi fiicele lui Brâncuşi“, pe care l am organizat anul trecut, şi Dosarul Eminescu, conceput de Dilema în 1998, pe care dumnealui îl prezenta drept „o sumă de delaţiuni menite să îl înfiereze pe poet“. O cercetare a mitului Brâncuşi/Eminescu nu poate fi interpretată ca un atac la adresa sculptorului/poetului cînd, de fapt, acest tip de discurs critic nu are nici o legătură cu artistul sau cu opera artistică, ci cu felul în care acestea au fost instrumentalizate în diverse discursuri de a lungul timpului. E ca şi cum am crede că Brâncuşi a înviat şi a acceptat să joace în clipurile CEC pentru a arăta că „lucrurile bune din ţara asta vor dăinui“. Ei bine, nu. Nu era Brâncuşi, era un actor angajat de o agenţie de publicitate pentru a face reclamă la o bancă. În schimb, m-am bucurat să constat că un muzeu precum MNAR a fost suficient de nuanţat în această privinţă pentru a îmi lansa invitaţia de a produce un nou episod al proiectului „Fiii şi fiicele lui Brâncuşi“ (în continuarea expoziţiei „Cuminţenia Pămîntului. Aceasta nu este o piatră“) şi sper ca domnul Călin Stegerean, în noua sa calitate de director al muzeului, să dorească să continue această colaborare iniţiată de Valentina Iancu.

Dar să lăsăm pe moment deoparte şi artistul, şi opera, şi să revenim la cult. În volumul Brâncuşi. O viaţă veşnică am făcut un istoric al receptării, „canonizării“ şi „naţionalizării“ lui Brâncuşi în România şi am argumentat în favoarea considerării legitimării internaţionale a artistului ca fiind motorul principal al acestor procese care se desfăşoară – pe fondul relaţiei problematice cu Occidentul – atît în sfera elitelor, cît şi în cea a culturii populare.

În 1904, Brâncuşi alege să plece la Paris, centrul absolut al emancipării artistice la data respectivă, iar sacrificiile pe care le face ca să ajungă la destinaţie sînt transformate pe parcursul exegezei în legendă. Odată ajuns acolo, el se integrează în cercurile avangardei pariziene, din 1910 începe să expună la Saloanele independenţilor, iar din 1913 îşi cîştigă faima mondială prin conexiunile cu contextul artistic american. În România, interesul pentru sculptor este unul real, dar totuşi sporadic înainte de momentul confirmării rolului său important în cultura occidentală. Dacă în 1914 era nevoie ca Tudor Arghezi să publice în Seara o serie de articole de susţinere a lui Brâncuşi, „artist originar din România, afirmat în Franţa şi respins acasă“, iar în numărul 52 al Contimporanului Brâncuşi este prezentat ca „aproape necunoscut în ţara sa, deja celebru în lumea întreagă“, spre sfîrşitul perioadei interbelice Brâncuşi începe să se instaleze şi în Panteonul artistic naţional, avînd parte de o atenţie deosebită în revistele de avangardă româneşti. Pe fondul discuţiilor despre specificul naţional, creaţia lui devine apreciată şi pe filonul tradiţiei folclorice româneşti, cu origini în mitologiile arhaice universale. Din presa vremii reiese în mod evident că intelectualitatea română îl sanctificase deja pe sculptor în discursul interbelic, iar strategiile oficiale/publice din perioadă reflectă şi ele o atitudine pozitivă faţă de artist. Comandat în 1935, singurul monument public realizat de Brâncuşi în România, cel de la Tîrgu Jiu, este inaugurat oficial abia în octombrie 1938, în timpul dictaturii Regelui Carol al II-lea. Artistul nu este prezent la ceremonia foarte discretă la care participă doar cîteva personalităţi politice locale, iar ecourile evenimentului în presa politică şi culturală sînt foarte mici.

În anii ’90, Barbu Brezianu lansează teoria respingerii donaţiei atelierului lui Brâncuşi şi publică în revista 22 un proces-verbal al Academiei RPR din 1951, în care se discută critic despre Brâncuşi (dar nu se menţionează vreo donaţie). Această teorie a fost consacrată pe fondul anticomunismului virulent al acelor ani, dar în prezent există voci care remarcă lipsa oricăror documente care să susţină teoria lui Brezianu şi care prezintă atitudinea aparatului de stat din perioadă faţă de Brâncuşi ca pe una mai degrabă indiferentă, toată atenţia oficială fiind concentrată atunci pe estetica realismului socialist. Omagierea lui Brâncuşi în România, începută oficial în contextul artistic odată cu expoziţiile din 1956, se continuă şi la „nivel înalt“ – în 1966, vizita lui Ceauşescu în Oltenia include o oprire la Ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu şi o cuvîntare în faţa Coloanei fără sfîrşit – şi devine din ce în ce mai prezentă în conştiinţa publică. Deşi aceste omagieri ale sculptorului servesc diferite agende, rezultatul este unul comun, şi anume naşterea cultului lui Brâncuşi ca artist naţional. Recuperarea lui este bazată pe conexiunea dintre opera sa şi folclorul românesc, legătură care este prezentată publicului prin toate mijloacele posibile, chiar şi în necroloagele apărute în presă la moartea artistului. Începînd cu anii ’70, discursul „recuperaţionist“ construit pe legătura lui Brâncuşi cu folclorul românesc a mers mînă în mînă cu strategiile protocroniste care îşi propuneau să impună valorile româneşti pe plan intern şi internaţional, mizînd pe originalitatea lor şi pe ideea de „precursorat“ românesc în diverse domenii ale civilizaţiei şi culturii universale. Brâncuşi revine astfel în atenţia publicului ca „primul om care, în cadrul civilizaţiei europene, nu numai caută, dar şi găseşte un drum diferit, pe care se smulge din psihologia şi condiţia «amurgului de lume» (…), depăşeşte o avangardă ce încă nu exista şi face saltul într-un viitor ale cărui cărări începem să le descifrăm abia acum“. Aceste stereotipuri naţionaliste şi protocroniste s-au perpetuat pînă în prezent în discursul public legat de Brâncuşi, de la cel specializat la cel prezent în cultura populară. Brâncuşi a fost şi continuă să fie apropriat şi îmbrăţişat popular, la nivel individual sau servind, fără discriminări de clasă socială, în aceeaşi măsură retoricii idealurilor naţionale şi culturii de consum, reclamelor şi imaginilor publicitare, designului de interior, de produs sau celui vestimentar.

După 1989, în contextul statelor competitive, sculptorul este transformat într-un adevărat brand naţional care contribuie la ceea ce se numeşte „country equity“, termen extrapolat din marketing care se referă la valoarea emoţională pozitivă care rezultă din asocierea între un brand şi o ţară. Datorită recunoaşterii sale internaţionale, Brâncuşi a reprezentat mereu un capital de imagine preţios ce a fost şi este exploatat de România prin anexarea lui la cultura şi identitatea naţională, în procesul de transformare a valorii simbolice în profit financiar.

Alexandra Croitoru predă la departamentul foto/video, UNArte. Este artistă şi curatoare. Cea mai recentă carte publicată: Brâncuşi. O viaţă veşnică, Editura Idea Design & Print.

Foto: adevarul.ro

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.