Elegie fără titlu

Pe unele locuri le iubeşti cu o ardoare inexplicabilă. Poate nu de la început, dar presimţi atracţia şi o laşi să se dezvolte. În alte locuri nu te simţi confortabil din prima clipă, iar momentele ulterioare nu fac decît să amplifice această stare, în pofida tuturor eforturilor de a rezista. E ca un anume fel de mîncare sau ca unii autori, unele filme, unele persoane. Alte locuri îţi sînt neutre şi, în genere, e bine să le eviţi. Bucureştiul e un oraş la fel de iubit pe cît e de detestat şi pot pricepe raţional motivele. Eu l-am iubit de la început, deşi, natură mai curînd aşezat-civilizată decît molcomă, de ardelean, m-am simţit agresat de Capitală, în primă instanţă. A trebuit s-o cuceresc mental şi afectiv, s-o cunosc, să mă apropii de ea, să o las să devină parte din mine. I-am explorat, rînd pe rînd, străzile și bulevardele, clădirile și parcurile, teatrele, sălile de concerte, bibliotecile, localurile și barurile, diminețile, după-amiezele, serile și nopțile, i-am cunoscut ploile copleșitoare și caniculele delirante, spaimele, capriciile, efervescența, agresivitatea, alienările și momentele de revelație. Am absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și un masterat în editarea de carte, în cadrul aceleiași facultăți, am scris recenzii și am realizat interviuri, am făcut jurnalism cultural la televiziune și am vîndut cărți, am publicat o carte și am scris teatru, am lucrat într-o editură și m-am implicat în zona teatrului independent. M-am redescoperit și reinventat, am început să cunosc viața, independența și responsabilitățile pe care le implică, am citit biblioteci, am căpătat o erudiție pasageră în jazz și nu am văzut timp de cinci ani mai mult de zece filme dintr-un blocaj inconștient, hiatus pe care l-am recuperat din plin la Londra. Am realizat multe și am ratat la fel de multe. Bucureștiul a devenit, treptat, o stare de spirit, o enzimă care a proliferat în tot organismul pînă am simțit-o palpitînd în mine. Am în interior harta tridimensională a întregii Capitale, o replică în timp real, în miniatură. La cinci ani de la stabilire, mi-am luat buletinul de Bucureşti şi, cîteva luni mai tîrziu, m-am mutat la Londra, unde sînt în continuare un tîrgumureşean de origine, bucureştean prin adopţie, locuitor al vastei lumi, fără un domiciliu pe care să-l mai reclam ca fiind acasă. Cînd îţi smulgi rădăcinile din pămîntul natal devii o plantă care supravieţuieşte în regim hidroponic, pretutindeni şi nicăieri.

În momentul în care m-am mutat la Bucureşti, în urmă cu aproape opt ani, oraşul îmi părea un nesfîrşit ţinut în expansiune, un organism care se autogenerează, un edificiu modern clădit pe ruine. Agitaţia indescifrabilă, haosul vibrant şi agresivitatea care făcea aerul să zbîrnîie mi-au camuflat mereu o nostalgie palpabilă, o poezie de ploaie şi praf, un loc în care frumuseţea e atît de evidentă încît lupta pentru supravieţuire, crisparea, reticenţa şi convulsiile îi dau un aer de pietà, dar nu îl mutilează. În decurs de cinci ani am văzut oraşul crescînd, maturizîndu-se, căpătînd identitate. Au apărut din ce în ce mai multe spaţii culturale, teatre independente, baruri şi localuri faine, evenimente interesante şi oameni care au însufleţit mereu golurile, creînd viaţă unde era vid. Prima mea revenire în Bucureşti după stabilirea în Marea Britanie nu mi-a schimbat percepţia pe care o aveam pînă atunci. Mă simţeam de parcă aş fi plecat ieri. Spre deosebire de Londra, în care nu există pauză, vacanţă de vară şi momente de acalmie, începutul de august bucureştean mi-a reamintit că oraşul are nevoie să respire şi să se refacă. Infrastructura dezastruoasă, haosul specific şi căldura insuportabilă m-au frapat pentru o zi, dar m-am reacomodat rapid. Eram în largul meu într-un spaţiu în care nu mă simţeam monitorizat în permanenţă şi bîntuit pretutindeni de camerele de filmat CCTV şi de organizarea atît de minuţioasă încît pare o realitate virtuală. Am pus opoziţiile cap la cap şi mi-am dat seama că mă aflam între extreme şi că Bucureştiul mai are multe de îmbunătăţit. Societatea românească are multe de îmbunătăţit. Oamenii, în primul rînd. Iar oamenii evoluează, dar încet. Uneori simt că timpul nu mai are răbdare şi că ar trebui să ieşim definitiv din inerţia comportamentală şi acţiunea preponderent verbală, şi să ne schimbăm optica. Să ne respectăm mai mult, să vrem mai mult şi să oferim mai mult. Mi se pare că noi doar solicităm fără să oferim nimic în schimb. Aşteptăm mereu ceva de la cel de lîngă noi, de la politicienii numiţi de noi, de la astre, de la Dumnezeu. Între timp, scriem pe blog-uri şi pe Facebook, mai ieşim în stradă şi aşteptăm ca altcineva să ne pună în practică ideile.

A doua revenire a fost mai intensă și mai tulburătoare totodată. Oraşul nu se schimbase semnificativ, cel puţin nu la nivelul meu de percepţie, în decurs de o săptămînă, dar oamenii păreau la fel de încrîncenaţi, de stresaţi, de trişti. Umorul nu i-a lăsat, dar acesta e un tezaur românesc de care tindem să abuzăm şi să lăsăm multe alte resurse neexploatate. Cu o glumă îţi schimbi starea de spirit de moment, dar nu redresezi realitatea. Iar cînd viaţa ta devine o glumă, îţi piere pofta de rîs. Am rămas, însă, la fel de plăcut surprins de disponibilitatea oamenilor de a socializa, de a se apropia autentic unii de alţii, ceea ce mi-a lipsit dureros în Anglia. În România simt că îmi mai pot face prieteni, pe cînd în Marea Britanie, doar cunoştinţe. În Bucureşti lumea suferă pătimaş şi se deconectează complet. Duce lucrurile pînă la capăt. În Occident se simulează aproape orice fiindcă mereu rămîne ceva reţinut sau doar prefigurat. Lumea nu se abandonează prea frecvent, însă are acces mult mai larg la droguri de toate felurile. E prea „civilizată“ sau politically correct. E vizibil iritată de acest fapt, dar se supune. România a păstrat un înalt grad de eliberare şi de spontaneitate, dar îi lipseşte dramul de civilitate care i-ar conferi rafinament şi respectabilitate. La fel cum îi lipsesc autostrăzile, şoselele bune, spitalele salubre, pistele de biciclete, planurile coerente de a recicla deşeurile şi multe altele. Sîntem, încă, o uriaşă intersecţie între primitivism şi modernitate, un cocon nevrotic care se zbate, dar nu se decide să devină fluture. Ne lipsesc conştiinţa şi stima de sine, însă avem orgolii şi aroganţe în egală măsură cu frustrările şi complexele autohtone. Totuşi, a doua despărţire de Bucureşti a fost dureroasă fiindcă am părăsit din nou oraşul în care am învăţat, m-am redescoperit, am iubit, am suferit, am creat şi am visat. Multe dintre aceste lucruri încă nu le-am realizat în Anglia.

A treia revenire a mea va avea loc curînd. Voi găsi un Bucureşti mai sărac în localuri în Centrul Vechi, cu mai puţine cinematografe şi teatre, dar saturat de scandaluri şi controverse de tot felul. Cu toate astea, sînt convins că îmi va fi la fel de drag și îi voi redescoperi punctele forte și, poate, unele noi. Mă voi întoarce la el ca la o veche iubită ale cărei riduri nu fac decît să îmi amintească de ale mele. Cu toate astea, nu am plecat niciodată cu adevărat. Am continuat să duc o viaţă dublă, prin doppelgänger-ul meu bun şi nostalgic care a continuat să locuiască acolo, aşteptîndu‑mă singur într-un parc şi aprinzîndu-şi, poate, o ţigară, în timp ce eu scriu aceste rînduri şi ştiu că în mai puţin de o lună îi voi putea oferi un foc.

Andrei Vornicu este scriitor şi jurnalist cultural.

Foto: A. Ivan