Elegie fără titlu

Publicat în Dilema Veche nr. 646 din 7-13 iulie 2016
Elegie fără titlu jpeg

Pe unele locuri le iubeşti cu o ardoare inexplicabilă. Poate nu de la început, dar presimţi atracţia şi o laşi să se dezvolte. În alte locuri nu te simţi confortabil din prima clipă, iar momentele ulterioare nu fac decît să amplifice această stare, în pofida tuturor eforturilor de a rezista. E ca un anume fel de mîncare sau ca unii autori, unele filme, unele persoane. Alte locuri îţi sînt neutre şi, în genere, e bine să le eviţi. Bucureştiul e un oraş la fel de iubit pe cît e de detestat şi pot pricepe raţional motivele. Eu l-am iubit de la început, deşi, natură mai curînd aşezat-civilizată decît molcomă, de ardelean, m-am simţit agresat de Capitală, în primă instanţă. A trebuit s-o cuceresc mental şi afectiv, s-o cunosc, să mă apropii de ea, să o las să devină parte din mine. I-am explorat, rînd pe rînd, străzile și bulevardele, clădirile și parcurile, teatrele, sălile de concerte, bibliotecile, localurile și barurile, diminețile, după-amiezele, serile și nopțile, i-am cunoscut ploile copleșitoare și caniculele delirante, spaimele, capriciile, efervescența, agresivitatea, alienările și momentele de revelație. Am absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și un masterat în editarea de carte, în cadrul aceleiași facultăți, am scris recenzii și am realizat interviuri, am făcut jurnalism cultural la televiziune și am vîndut cărți, am publicat o carte și am scris teatru, am lucrat într-o editură și m-am implicat în zona teatrului independent. M-am redescoperit și reinventat, am început să cunosc viața, independența și responsabilitățile pe care le implică, am citit biblioteci, am căpătat o erudiție pasageră în jazz și nu am văzut timp de cinci ani mai mult de zece filme dintr-un blocaj inconștient, hiatus pe care l-am recuperat din plin la Londra. Am realizat multe și am ratat la fel de multe. Bucureștiul a devenit, treptat, o stare de spirit, o enzimă care a proliferat în tot organismul pînă am simțit-o palpitînd în mine. Am în interior harta tridimensională a întregii Capitale, o replică în timp real, în miniatură. La cinci ani de la stabilire, mi-am luat buletinul de Bucureşti şi, cîteva luni mai tîrziu, m-am mutat la Londra, unde sînt în continuare un tîrgumureşean de origine, bucureştean prin adopţie, locuitor al vastei lumi, fără un domiciliu pe care să-l mai reclam ca fiind acasă. Cînd îţi smulgi rădăcinile din pămîntul natal devii o plantă care supravieţuieşte în regim hidroponic, pretutindeni şi nicăieri.

În momentul în care m-am mutat la Bucureşti, în urmă cu aproape opt ani, oraşul îmi părea un nesfîrşit ţinut în expansiune, un organism care se autogenerează, un edificiu modern clădit pe ruine. Agitaţia indescifrabilă, haosul vibrant şi agresivitatea care făcea aerul să zbîrnîie mi-au camuflat mereu o nostalgie palpabilă, o poezie de ploaie şi praf, un loc în care frumuseţea e atît de evidentă încît lupta pentru supravieţuire, crisparea, reticenţa şi convulsiile îi dau un aer de pietà, dar nu îl mutilează. În decurs de cinci ani am văzut oraşul crescînd, maturizîndu-se, căpătînd identitate. Au apărut din ce în ce mai multe spaţii culturale, teatre independente, baruri şi localuri faine, evenimente interesante şi oameni care au însufleţit mereu golurile, creînd viaţă unde era vid. Prima mea revenire în Bucureşti după stabilirea în Marea Britanie nu mi-a schimbat percepţia pe care o aveam pînă atunci. Mă simţeam de parcă aş fi plecat ieri. Spre deosebire de Londra, în care nu există pauză, vacanţă de vară şi momente de acalmie, începutul de august bucureştean mi-a reamintit că oraşul are nevoie să respire şi să se refacă. Infrastructura dezastruoasă, haosul specific şi căldura insuportabilă m-au frapat pentru o zi, dar m-am reacomodat rapid. Eram în largul meu într-un spaţiu în care nu mă simţeam monitorizat în permanenţă şi bîntuit pretutindeni de camerele de filmat CCTV şi de organizarea atît de minuţioasă încît pare o realitate virtuală. Am pus opoziţiile cap la cap şi mi-am dat seama că mă aflam între extreme şi că Bucureştiul mai are multe de îmbunătăţit. Societatea românească are multe de îmbunătăţit. Oamenii, în primul rînd. Iar oamenii evoluează, dar încet. Uneori simt că timpul nu mai are răbdare şi că ar trebui să ieşim definitiv din inerţia comportamentală şi acţiunea preponderent verbală, şi să ne schimbăm optica. Să ne respectăm mai mult, să vrem mai mult şi să oferim mai mult. Mi se pare că noi doar solicităm fără să oferim nimic în schimb. Aşteptăm mereu ceva de la cel de lîngă noi, de la politicienii numiţi de noi, de la astre, de la Dumnezeu. Între timp, scriem pe blog-uri şi pe Facebook, mai ieşim în stradă şi aşteptăm ca altcineva să ne pună în practică ideile.

A doua revenire a fost mai intensă și mai tulburătoare totodată. Oraşul nu se schimbase semnificativ, cel puţin nu la nivelul meu de percepţie, în decurs de o săptămînă, dar oamenii păreau la fel de încrîncenaţi, de stresaţi, de trişti. Umorul nu i-a lăsat, dar acesta e un tezaur românesc de care tindem să abuzăm şi să lăsăm multe alte resurse neexploatate. Cu o glumă îţi schimbi starea de spirit de moment, dar nu redresezi realitatea. Iar cînd viaţa ta devine o glumă, îţi piere pofta de rîs. Am rămas, însă, la fel de plăcut surprins de disponibilitatea oamenilor de a socializa, de a se apropia autentic unii de alţii, ceea ce mi-a lipsit dureros în Anglia. În România simt că îmi mai pot face prieteni, pe cînd în Marea Britanie, doar cunoştinţe. În Bucureşti lumea suferă pătimaş şi se deconectează complet. Duce lucrurile pînă la capăt. În Occident se simulează aproape orice fiindcă mereu rămîne ceva reţinut sau doar prefigurat. Lumea nu se abandonează prea frecvent, însă are acces mult mai larg la droguri de toate felurile. E prea „civilizată“ sau politically correct. E vizibil iritată de acest fapt, dar se supune. România a păstrat un înalt grad de eliberare şi de spontaneitate, dar îi lipseşte dramul de civilitate care i-ar conferi rafinament şi respectabilitate. La fel cum îi lipsesc autostrăzile, şoselele bune, spitalele salubre, pistele de biciclete, planurile coerente de a recicla deşeurile şi multe altele. Sîntem, încă, o uriaşă intersecţie între primitivism şi modernitate, un cocon nevrotic care se zbate, dar nu se decide să devină fluture. Ne lipsesc conştiinţa şi stima de sine, însă avem orgolii şi aroganţe în egală măsură cu frustrările şi complexele autohtone. Totuşi, a doua despărţire de Bucureşti a fost dureroasă fiindcă am părăsit din nou oraşul în care am învăţat, m-am redescoperit, am iubit, am suferit, am creat şi am visat. Multe dintre aceste lucruri încă nu le-am realizat în Anglia.

A treia revenire a mea va avea loc curînd. Voi găsi un Bucureşti mai sărac în localuri în Centrul Vechi, cu mai puţine cinematografe şi teatre, dar saturat de scandaluri şi controverse de tot felul. Cu toate astea, sînt convins că îmi va fi la fel de drag și îi voi redescoperi punctele forte și, poate, unele noi. Mă voi întoarce la el ca la o veche iubită ale cărei riduri nu fac decît să îmi amintească de ale mele. Cu toate astea, nu am plecat niciodată cu adevărat. Am continuat să duc o viaţă dublă, prin doppelgänger-ul meu bun şi nostalgic care a continuat să locuiască acolo, aşteptîndu‑mă singur într-un parc şi aprinzîndu-şi, poate, o ţigară, în timp ce eu scriu aceste rînduri şi ştiu că în mai puţin de o lună îi voi putea oferi un foc.

Andrei Vornicu este scriitor şi jurnalist cultural.

Foto: A. Ivan

Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?
p 10 jpg
Gîndirea artificială pripită: cu ChatGPT la taclale
Gîndirea pripită este un termen folosit pentru a descrie procesul de luare a deciziilor sau de trage concluzii în modul rapid și fără o analiză sau o examinare adecvată.
p 11 Petre Gheorghiu in rolul lui Zaharia Trahanache jpg
Pentru o istorie a „puținticăi (ne)răbdări”
Carol al II-lea: mare pripit, dacă ne luăm după renunțările la renunțările la Tron.
p 12 jpg
Altul mai bun nu avem
Observ că ne trăim viețile de cîtva timp ca într-un proces penal.
p 13 jpg
Judecata pripită, gîndirea automată
Permanent ni se cere acţiune rapidă, reacţie promptă. Şi cînd ne mai gîndim?
p 14 sus jpg
Antidotul judecății pripite
Judecata pripită, aș mai remarca, e nu doar extrem-subiectivă, ci și rareori inocentă, dar ăsta e un subiect pe care o să-l eludez de data asta.
640px Three Democratic bosses of Maryland seated and drinking from mugs   L  to R   George(?) N  Lewis, John S  Kelly, John J  Mahon LCCN2006683418 jpg
O lume a incluziunii e ca un sat mai mare
O lume inclusivă e poate ca un sat mai mare, care se construiește împreună, nu prin demonizare și nu pe Internet.

Adevarul.ro

image
Preotul care a jignit iubitorii de animale primește replica unui călugăr: „Ele nu l-au izgonit pe Iisus“
Mesajele publicate de preotul Matei Vulcănescu despre iubitorii de animale au stârnit controverse. Un călugăr de la Schitul Straja din Hunedoara arată de ce animalele trebuie iubite și nu disprețuite.
image
Fetiță lăsată de părinți în apă fierbinte, moartă în chinuri. Soții criminali au contestat arestarea
Doi soți din Călărași au fost trimiși în judecată pentru omor calificat, pentru că și-au lăsat fiica de 2 ani și 10 luni să moară în chinuri. În rechizitoriul procurorilor se menționează că fetița s-a aflat în agonie timp de mai multe ore.
image
Cum sunt relațiile în care femeia e mai în vârstă decât bărbatul
Într-o lume încărcată de prejudecăţi, rolul bărbatului într-o relație de cuplu este văzut ca fiind acela de a oferi protecție și stabilitate familiei și partenerei.

HIstoria.ro

image
De ce se urau de moarte Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Duşmănia lor apare într-un document de la Vatican!
Vlad Ţepeş, domn al Munteniei în trei rânduri, şi Ştefan cel Mare, voievodul care a condus Moldova timp de aproape jumătate de secol, au avut relaţii sinuoase, în funcţie de conjunctura politică a vremii şi de interesele administrative.
image
Château La Coste, în Provence: ce descoperire!
Ce e, până la urmă, Château La Coste? Un spaţiu magic, construit în jurul unei îndeletniciri cu tradiţie: facerea vinului.
image
Crucificarea lui Hristos i-a apărut în vis lui Salvador Dalí
Dalí a precizat că a avut un vis în care i-a fost dezvăluită importanța înfățișării lui Hristos astfel.