Tema săptămînii

Cei mai mulți dintre ei sînt nemulțumiți că nu se mai citește ce citeau ei, că, odată cu schimbarea suporturilor de lectură, se schimbă – a se citi se pervertesc – și gusturile, se strică lumea. Iar viteza de circulație a textelor pe care o au device-urile electronice de azi conduce automat la răspîndirea prostiilor, vulgarităților etc.

Cred că îndemnul uşor propagandistic „Citiţi, băieţi, numai citiţi!“ nu trebuie să inducă o iluzie. Nici celor cărora li se adresează, nici celor care îl propagă. După ce-l rostim, onest ar fi să adăugăm, chiar dacă numai în barbă: „Citiţi, desigur, dar nu vă păcăliţi că, dacă nu citiţi cărţi, chiar citiţi!“

Aici vacanţa înseamnă nu doar liniştire, aerisire, turism cultural, ascensiuni, piscină şi huzur pe terase, ci şi recuperare, recalibrare, frăgezire emoţională, informare şi încărcare spirituală.

Oricît de îndrăgostit ai fi de lectură, cititul cu sufletul la gură, biciuit de termenele foarte strînse, îți cam omoară plăcerea. Nu ai timp să savurezi textul, să reiei un pasaj care-ți place, să te oprești și să cugeți puțin pe marginea celor citite. Pentru un pasionat al lecturii, asta poate fi o metodă subtilă de tortură.

Două sînt sentimentele care mă însoţesc de fiecare dată cînd îi invit pe oameni să se dea la o carte. Nu-mi dau seama care e mai puternic, mai influent, mai apăsător. Primul e nedreptatea; al doilea, sfiala. Le iau pe rînd.

În sate în care majoritatea familiilor au venituri medii sau submedii, mersul la școală al copiilor nu e, neapărat, o prioritate. Și, oricum, e complicat. Iar regulile privind o alimentație echilibrată nu sînt încă destul de clare, în ciuda bunăvoinței părinților.

Acesta este, în fiecare zi, ritualul copiilor de la Urși după ce-și termină orele obligatorii. Rămîn să mănînce, apoi, tot acolo, la școală, sub îndrumarea celor doi învățători, își fac lecțiile. După care urmează alte activități, de la sport la desen și piese de teatru.

Piața muncii a devenit astfel un soi de cîmp de luptă pe care angajatorii și cei dornici de angajare par a fi două echipe adverse care, în loc să stea la aceeași masă și să găsească soluții, preferă să arunce pisica moartă dintr-o curte în alta.

„Aș vrea să punctez de la început: lipsa re­perelor a ajuns critică și dureroasă din cauza efectelor pe care le resimțim. A­nume lipsa de performanță, lipsa de com­petitivitate­, lipsa de direcție, iar în cel mai grav stadiu, dacă îmi e permis să spun astfel, lipsa de speranță.“

Ne-a atras atenția si­tuația în care se aflau atunci echipele care se pregăteau pentru concursurile internaționale – deși în fiecare an obțineau rezultate remarcabile, resursele pentru susținerea pregătirii lor erau mai curînd simbolice.

Generația tînără își dorește foarte mult să își înțeleagă propria valoare. Din păcate, cred că societatea nu transmite, indiferent de mediu, valoarea muncii. Vorbim despre faptul că nu există repere sau elite, dar în același timp mentalitatea generală e că mergi la lucru ca la o corvoadă.

„Învață, de exemplu, cum să lucreze în echipă, cum să comunice mai eficient, cum să-și planifice timpul, ce înseamnă management de proiect, ce presupune să fii voluntar, care sînt valorile, cum descoperi aceste valori, ce te ghidează, pînă la urmă, în viață.“

Să-și construiască CV-ul și scrisoarea de intenție punînd accent pe acele competențe care răspund profilului căutat. Indiferent de context sau metoda de selecție, recrutorul va dori să afle ce te recomandă pe tine ca fiind persoana potrivită pentru acel job. Să ofere o formă „prietenoasă“ CV-ului.

Pe la 7-8 ani, îmi doream să mă fac gimnastă, ca Ecaterina Szabó. Nu ca Nadia, ea aparținea unei alte generații. Gimnastele românce au reprezentat, în anii comunismului, modele de succes pentru mii de fetițe care se dădeau peste cap pe bara pentru bătut covoare, din spatele blocului.

La o vîrstă alarmant de fragedă, visasem să mă fac medic ginecolog – meserie altminteri onorabilă, dar nu din motivele pentru care tînjeam eu s-o practic la etatea de 4 anișori. Apoi am visat să mă fac șomer – văzusem un film al cărui protagonist era șomer și mi se părea că duce o viață minunată.

Prima dată, eu am vrut să mă fac Corina Chiriac – m-a ţinut destul de mult. Apoi, am vrut doar „scriitoreasă“. Copiii mei au idei mult mai complicate şi le schimbă de la an la an, în funcţie de ultimele preferinţe în materie de filme, cărţi, hobby-uri, jocuri. I-am provocat la o discuţie, și asta e cea mai recentă variantă.

„Eu zic că nu am inventat o boală, ci doar am dat nume unor simptome tot mai des întîlnite în jurul meu – acreală, nervozitate, neatenţie civică, conformism, binging nelimitat – că tot sîntem asediaţi cu reclama asta. Nici măcar nu pot spune că am descoperit eu omarita.“

Pileam sîrguincios, ne coordonam alert mișcările, izbucneam cînd și cînd în hohote de rîs, simțind însă cu toții că adevărata menghină nu era aceea spre care ne înclinam răsuflînd a­buri înghețați, ci una mult mai mare, care mesteca între fălci nu doar ateliere de liceu, fabrici, instituții și orașe.

Mă simțeam în trecere, spre un „acasă“ pe care nu mai știam prea bine unde să-l găsesc. Nu puteam să mă apuc de nimic, nu-mi venea să-mi desfac bagajele, cu gîndul că, în curînd, o să plec mai departe. Starea de provizorat mă înnebunea. Am mai căutat.

Cînd am venit în Franța cu o bursă postdoc, am locuit o vreme într-o cameră de cămin studențesc cu o chicinetă minusculă și un linoleum atît de ponosit, încît, ca să nu-l mai văd, am început să-l scriu, mîzgălind cu markerul tot felul de citate sau definiții de cuvinte din dicționar.

Un copil moare mușcat de cîini în mijlocul orașului. Vînzătoarea de la supermarket îmi dă cumpărături la caiet, dacă mi-am uitat portofelul în cealaltă geacă. Tomberoanele de gunoi sînt totdeauna pline. Dezinfectantul cu care s-a spălat doctorul pe mîini, înainte de a-l opera pe tata, e posibil să fi fost apă chioară.

Îmi plac hotelurile. Cîndva îmi plăcea în vizită, pentru că asta însemna că cineva te primește la el acasă. Iar la altcineva era altundeva, în locul în care regulile nu sînt cele de acasă, acolo unde nici măcar tu nu ești cel de acasă.

Azi-noapte am dormit în satul Grădina din județul Constanța, pe un drum de țară, aproape de o fermă cu struți. Ne‑am obișnuit cu privirile curioase ale oamenilor, care se uită la noi ca la niște ciudățenii rătăcite în satul lor.

Nu am simţit niciodată nevoia ca un loc să-mi semene. Prefer mai degrabă locurile care nu-mi seamănă deloc. Vreau să mă adaptez, să mă transform, să mă reinventez, să iau forma locurilor în care mă aflu. Şi ca să faci asta este nevoie de un mare efort, trebuie să te concentrezi.

M‑am mutat la Casă pe 1 august 2014. Lumea din jur nu prea înțelegea de ce am renunțat la confort grad II ca să locuiesc cu niște golani grad I. La 30 de ani, te muți în general la casa ta, nu la casa altora. Am primit prima cameră pe dreapta, vizavi de bucătărie. Acolo am reînvățat să scriu.

Paradoxal, primăvara anului 1990 m‑a găsit la Berlin. Valul emigrării mă lovise din plin. Cum construcţia precedă proiectul, ca la mai tot românul, la întrebarea „ce caut pe acea bancă de pe malul Havelului (undeva în Spandau)?“, răspunsul mă ocolea.

Zvîrr! Zvîrrrrrr! Șase-doi… n-ai ce face, mai stai una! Stau, mă, stau. Că parcă aș avea unde să plec… Zvîrrr!  Cinci-trei.  Na,  c-am  plecat  –  și acu’ chiar te-nchid de tot. Bine, mă, te-ai găsit  să  faci  tu  pe  deșteptul  după  cîte marțuri ți-am dat ieri, de nu te spală de rușine toată Dunărea… Zvîrrr…

Şahul și tablele sînt cele două fețe obișnuite ale unei table de joc. Uneori, piesele de șah sînt cele care te încurcă la deschiderea tablei, așa cum spune o cunoscută vorbă, alteori pulurile și zarurile pentru table sînt date la o parte cu dispreț, în timp ce cutia e întoarsă cu pătratele albe și negre în sus.

Şahul și tablele nu sînt foarte diferite între ele. Ambele jocuri presupun o abordare strategică, capacitatea de a respecta anumite reguli și confruntarea cu mutările adversarului. Ele implică nevoia de planificare, de a te conforma regulilor, precum și capacitatea de a controla acțiunea.

Am ajuns ca în echipa națională de seniori, care deja a participat anul trecut la campionatul european, să avem un titular de 15 ani, ceea ce nu ar fi fost posibil fără o dezvoltare serioasă a șahului juvenil. Se numește Bogdan Deac, are  ELO 2501 și două norme de mare maestru internațional.