Cărţi pentru valiză, rucsac & nisip
Ce relaxantă provocare îmi face Sever Voinescu! Cerîndu-mi propuneri de lectură pentru vacanţa onor cititorilor dilematici, mă teleportează-n urmă cu un sfert de veac, pe cînd scriam febril „călătoriile cu biblioplanul“ în suplimentul LA&I de la Cotidianul. Pe atunci, după o ediţie a Bookarest-ului, aveam şi cîte 40 de semnalări.
De la Chamfort la Cormac McCarthy prin 3,14
Îndeobşte, cînd vine vorba de lecturi estivale, gîndul se duce instinctiv către cărţile uşoare: odihnă, excursii, petreceri, aventură, motivaţionale, sport, grădinărit etc. În acest sens aş fi acţionat dacă mi s-ar fi cerut recomandări pentru abonaţii la Elle, Esquire, VIP ori Gazeta sporturilor. Doar că pentru publicul Dilemei vechi lucrurile stau binişor altfel. Aici vacanţa înseamnă nu doar liniştire, aerisire, turism cultural, ascensiuni, piscină şi huzur pe terase, ci şi recuperare, recalibrare, frăgezire emoţională, informare şi încărcare spirituală.
Mai întîi, să vă dezvălui cu ce bucoavne am de gînd să-mi burduşesc eu însumi rucsacul în sejurul campestru.
Ştiu că voi fi acuzat de captatio benevolentiae, dar îmi asum cu seninătate riscul: prima lectură de vacanţă va fi Cu ochii-n 3,14, de la Humanitas, eu fiind încă din preistoria Dilemei un sorbitor nesăţios al rubricii cu pricina. Îmi voi îngădui apoi un mic răgaz pentru o pură plăcere (Rivarol, Chamfort, Vauvenargues, L’art de l’insurgence, în seria „Bouquins“ de la Robert Laffont, primită recent în dar de la un cioranofil amic parizian), după care musai să intru în scocul morii pentru Cartea de la ora 5 din septembrie: Virgil Nemoianu la Spandugino (Străin prin Europa şi Studii şi reflecţii. Literatură. Societate. Religie); tulburătorul Orologiu fără ore al Anei Blandiana, Levantul lui Cărtărescu (stupefiant de copios adnotat de Cosmin Ciotloş) şi „colajul memorialistic 1923-1946“ al lui Petre Solomon, toate la Humanitas; Bizanţul lui Jonathan Harris de la Baroque; Sexualitate şi societate, de Andrei Oişteanu, şi Munţii Înalţi ai Portugaliei (Yann Martel), de la Polirom. Plus, la Nemira, cu dor neostoit de Chandler, un roman cu Philip Marlowe din… 2014. Îi zice Blonda cu ochi negri, e scris de Benjamin Black (John Banville), iar Stephen King zice sec, dar eficient: „Mi-a plăcut mult“.
Ah, să nu uit: musai să citesc şi Meridianul sîngelui, de Cormac McCarthy, care mi-a fost recomandat de un cititor după ce în ultima vreme mi-am manifestat aproape ostentativ pe ecran plăcerea cu care am citit hipnotizanta „Trilogie a frontierei“. Dacă mă cam trag înapoi, e fiindcă am auzit că Meridianul la fel de plin de cruzimi ca No country for old men. Oricum, trag nădejde să nu fie chiar ca Sorgul roşu al lui Mo Yan, care m-a isterizat literalmente.
Lecturi compensatorii
Cei pentru care concediul înseamnă nu (doar) o baie de frivolitate, ci (şi) un prilej de levitaţie intelectuală şi frămîntare emoţională, pot căra cu folos în valiză două volume de Umberto Eco (Scrieri despre gîndirea medievală şi Cronicile unei societăţi lichide, Polirom), Cortina de Fier de Anne Applebaum (Litera: „represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956“), Coşmar în Balcani, de Anna M. Wittmann (Cartier: „un sas transilvănean în cel de-al Doilea Război Mondial“), dar mai ales copleşitoarea Vremuri second-hand a Svetlanei Aleksievici (Humanitas) care m-a făcut să mă simt ca o nucă sub şenila unui tanc.
Apropo de Svetlana Aleksievici: dacă mai are cineva rezervele şi regretele pe care le-am avut eu cînd i-am auzit numele la Premiul Nobel (eu încă visînd, după Michel Tournier, la Cormac McCarthy, Amos Oz, Ian McEwan sau Haruki Murakami, ca să nu mai zic de Cărtărescu), să citească, alături de titlul deja citat, celelalte trei cărţi ale autoarei, existente acum şi în librăriile noastre: cartea despre Cernobîl, tradusă la Corint, plus Războiul nu are chip de femeie şi Ultimii martori, la Litera. Avea dreptate Ana Blandiana vorbind la Bookfest de Nobelul Svetlanei Aleksievici, anume că aşa s-a consfinţit o realitate greu previzibilă, dar în prezent indiscutabilă: faptul că nonficţiunea, în speţă documentarul psihoistoric, a covîrşit ficţiunea.
În aceeaşi ordine de idei, am observat că tot mai multă lume, în special bărbaţi, preferă cărţile de istorie, inclusiv aridele culegeri arhivistice, în defavoarea călătoriilor, aventurilor, detectivismului, SF ului ş.a.m.d. M-am bucurat să văd chiar la editura Trei masivul op dedicat Ecaterinei cea Mare (şi lui Potemkin) de Simon Sebag Montefiore, impetuoasa împărăteasă figurînd la loc de cinste şi în sumarul cărţii Saga reginelor de Jean des Cars (Corint), unde, pentru ediţia românească, autorul a adăugat-o pe Regina Maria, „Missy“ a noastră, alături de „Sissy“ austro-ungara, cea care-l fascina pe Cioran prin calitatea tristeţii. (Jean des Cars e prezent şi la editura Trei, cu Saga dinastiei de Habsburg.)
Semnalez şi apariţia celui de-al doilea volum din excelentele tablete de istorie („Cea mai frumoasă poveste“) administrate la TVR de Adrian Cioroianu (Nu putem evada din istoria noastră, Curtea Veche).
În fine, sînt de citat aici două cărţi cu percutanţă de upercut şi rezonanţă pe termen lung: 1945. Anul zero, de Ian Buruma, şi Marea carte a inumanităţii, de Mathew White, la Humanitas, pe care le-am recomandat insistent cu variate prilejuri.
Fervoarea vieţilor celebre şi alte romane
Cum ştim, printre lecturile intens compensatorii se numără (auto)biografiile VIP-urilor, aşa numitele succes stories. Capitol care mi-a oferit cele mai neaşteptate surprize în prima jumătate a lui 2016. E vorba de seria de la Victoria Books (Publica), unde – după ce m-am delectat cu povestea vieţii lui Roger Federer sau Ronnie O’Sullivan – am fost zdruncinat de biografia lui André Agassi (mai ales înfiorătoarea relaţie cu tatăl) şi în special de şocanta calitate a scriiturii. După care, văzînd mulţumirile din final ale tenismanului pentru un anume J.R. Moehringer, am ajuns la memoriile acestuia – Dulcele bar –, în fapt un adevărat (şi excepţional) roman care m-a făcut extrem de curios faţă de restul bibliografiei autorului.
În aceeaşi substanţial-suculent-instructivă serie editorială îi veţi găsi pe Eric Clapton şi Jimi Hendrix, pe Serena Williams, Rafael Nadal, Steffi Graff, dar şi pe Pink Floyd, Myke Tyson, Zlatan Ibrahimovici, plus nume de prim-plan din lumea afacerilor, IT ş.a.
La confesiuni incitante merită ataşate cel puţin încă două titluri.
Lumea în si bemol, unde perfect ghidatele întrebări ale Diei Radu dezvăluie surprinzător de multe, alambicate şi umbroase cotloane din biografia omului şi artistului Dan Grigore, luminate necruţător, cu o dezarmantă sinceritate. Şi pe cît se depliază picant viaţa intervievatului, pe atît se etalează subteranele (unele îmbibate de igrasie morală) ale vieţii artistice în deceniile comunismului valah.
Apoi Un altfel de jurnal, de Matei Călinescu, impresionant drum către moarte, ceremonial scriptic excelînd nobil-cavalereşte în dicţia suferinţei. Involuînd spre extincţie în paralel cu umbra fiului irepresibil marcat de sindromul Asperger (v. Portretul lui M), acest răvăşitor jurnal memorialistic îi (re)aduce sub lupa confesivă pe Borges, Nichita Stănescu, Vlad Georgescu, Eliade şi Jünger, pe Alexandru George, Mircea Ivănescu Norman Manea, Dan Petrescu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Ion Vianu şi mulţi alţii. Sînt puşi în pagină cu o semnificativă indiferenţă faţă de excesele de altădată ale teoriei literare, accentul căzînd pe arcanele biografiei ca suită de încercări, praguri şi vămi.
Confesiuni acute, adesea cu anvergură pamfletară, veţi găsi şi la Andrei Pleşu (Nelinişti vechi şi noi, volum apărut la Humanitas concomitent cu reeditarea Caietelor lui Cioran), în vreme ce Lupta mea, de Karl Ove Knausgård (Litera), autoficţiune din care s-a tradus deja al doilea volum, impresionează prin tenacitatea sagace a citirii de sine. Iar dacă v a atras jocul detectivistic al „micuţului belgian“ Poirot cu ale sale „little grey cells“, neapărat căutaţi la RAO autobiografia lui David Suchet.
Delicios divertisment picaresc: Jonas Jonasson, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut, urmat de Analfabeta care ştia să socotească, ambele la editura Trei. Şi tot acolo a apărut al doilea volet Joël Dicker – după revelaţia care a fost Adevărul despre cazul Harry Quebert – anume Cartea clanului din Baltimore.
Cu Omul de ianuarie de David Mitchell, convorbirile dintre Teodor Baconschi şi Dan-Liviu Boeriu (Anatomia ratării) şi volumul colectiv Bucureştiul meu la Humanitas, cu încă un Orhan Pamuk la Polirom (O ciudăţenie a minţii mele) şi seducătoarea serie zen Dominique Loreau de la Baroque (Arta simplităţii, Arta esenţei, Micul infinit, Iubeşte ploaia, iubeşte viaţa) sper că am croit un meniu îndeajuns de apetisant pentru mai toate gusturile.
Vă doresc sănătate, bucurie şi vreme dulce de citit!
Dan C. Mihăilescu este critic literar.
