Table pe vapor
Zvîrr! Zvîrrrrrr! Șase-doi… n-ai ce face, mai stai una! Stau, mă, stau. Că parcă aș avea unde să plec… Zvîrrr! Cinci-trei. Na, c-am plecat – și acu’ chiar te-nchid de tot. Bine, mă, te-ai găsit să faci tu pe deșteptul după cîte marțuri ți-am dat ieri, de nu te spală de rușine toată Dunărea… Zvîrrr…
Delta Dunării, ora șase dimineața. Liniștea deltei e spartă în mii de cioburi de sunetul zarurilor care se rotesc în veterana cutie de table a lui nea Nelu, pontonierul. Sunetul zarurilor se înfige adînc în creștet și mă trezește totdeauna mai devreme decît aș fi vrut (și aș fi putut) să dorm.
„Cazinoul“ e pe puntea superioară, fix deasupra cabinei mele. Sunetul zarurilor este deseori acompaniat de scîrțîitul mesei și al băncilor, atunci cînd jucătorii se angrenează prea tare sau cînd se pregătesc să arunce. Zarurile sînt descîntate și rugate de fiecare dată… și totuși – de ce mereu „Hai, fetele!“? După zuruitul zarurilor urmează de regulă pocnetul sec al tablelor mutate pe tablă. Sînt în anii 1990, iar în fiecare an merg într-o campanie de măsurători prin Delta Dunării. De obicei plecăm la finele lui iulie cu un ponton-dormitor, tras de o mică șalupă, navigăm agale prin toată delta. Ne întoarcem pe la jumătatea lui octombrie. Mereu cu sufletele pline de frumusețea naturii, nenumăratele aventuri. Dar nu și de liniște. O coloană sonoră a unei asemenea campanii ar trebui marcată de muzicile perioadei hippie, amestecate însă cu sunetul aproape continuu al zarurilor și tablelor. Marinarii, alături de unii colegi, se încing mereu într-un maraton din care, după două luni și jumătate, rămîn teancuri de caiete cu scoruri, dovezi ale performanțelor extraprofesionale. În Sulina, Sfîntu Gheorghe, Portița sau Jurilovca numărul competitorilor crește, adevărate campionate cu echipe care joacă acasă și în deplasare. Evident, și numărul chibiților e mai mare, dar prin porturi lumea se mai mută și prin crîșme. Așa aflu că există diferite stiluri de a juca table: serios sau la zeflemea, cu pasiune, cu ură, cu multă politețe, cu dorința răzbunării sau chiar și un pic lingușitor… La colegii mei Gigi și Coco, alături de marinari, văd diferite tactici de atac sau defensivă, atît de necesare pentru împlinirea unei strategii de adevărat campion. La drum, cînd navigăm cu șalupa și pontonul, jocul de table mă urmărește permanent. Dacă nu
lucrăm pe plaje (atunci, slavă Domnului, nu are cum să joace nimeni), măsurăm vitezele de curgere a Dunării la diferite adîncimi și luăm și probe de aluviuni transportate de fluviu pe fundul apei.
Evident, fiind cel mai tînăr, ajung în echipa care măsoară vitezele apei. Echipa e condusă de o colegă mai rea de gură și stăm la pupa șalupei. De cîte ori șalupa se oprește într-un punct, după ce aruncă ancora, marinarii opresc motorul, vin lîngă noi și își reiau jocul de table. Veteranii stau în prova și lasă capcana de sedimente pe fundul Dunării, o scot apoi din apă după un sfert de oră și repetă operațiunea. Ei sînt departe de sunetul tablelor – dar și de gura colegei mele. Lasă că mă fac eu mare și mă mut și eu la prova… Colega mea îi ceartă pe marinari, încearcă să le explice că sunetul zarurilor este urît, iar jocul de table nu este demn pentru o persoană manierată. Nea Mitică și Pavel, ambii localnici din Deltă, o ascultă politicos, apoi se întorc la tablele lor. Din nou zvîrrr… de data asta parcă și cu mai multă sete.
O dată însă am crezut că am scăpat. La finalul lucrului la un punct de măsurători, cînd marinarii scoteau ancora din apă, unul dintre colegii mai mari vine repede să își ia un pachet de țigări din lada în care țineam toate proviziile strategice, care nu trebuiau să se ude. Ridică rapid capacul lăzii, fără să observe cutia de table de pe marginea acesteia. Pleoscăitul cutiei căzute în apă e pentru mine ca o muzică divină. Colegul – cînd își dă seama ce a făcut – se aruncă în apă și scoate cutia – din care zarurile și piesele (pulurile, dacă țin minte bine) plecaseră deja spre Marea cea Mare. Am scăpat! Dar nu a fost să fie… După vreo trei ore de liniște, ne întîlnim cu altă șalupă, iar marinarii noștri fac rost de la colegii lor de o pereche de zaruri. Piesele? Pînă la Sulina, la Magazinul Pieței, jocurile vor continua, dar cu sticluțe de esență de rom (negrele) și cutii de probe de suspensii (albele). Pocnetele lor pe tabla de joc mă fac să regret piesele clasice. E noapte. Sunetul zarurilor îmi însoțește pașii și la retragerea în cabină, de regulă mult după miezul nopții. Iar nopțile cu lună nouă și cu cer înstelat par rupte dintr-un film despre călătorii în spațiu. Coloana sonoră adaugă însă o altă dimensiune. Nu pot să nu mă gîndesc: vor fi jucînd oare table călătorii spre diferitele colțuri ale galaxiei?
Șah? Nu am jucat niciodată. Și nici colegii mei, nici marinarii cu care am lucrat. Iar în parc nu prea apuc să stau. Deocamdată.
Adrian Stănică este jurnalist și cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină.
