Nomenclatorul meseriilor pentru cei săraci cu duhul

„Now and then, we had a hope that if we lived and were good, God would permit us to be pirates.“ – Mark Twain, Life on the Mississippi

Cînd eram într-a V-a, o studentă care-și făcea practica pedagogică a ținut o oră de dirigenție la clasa noastră. Tema era „Să ne respectăm părinții!“, iar diriginta improvizată a început prin a ne întreba pe fiecare, la rînd, ce-i tatăl nostru. Indiferent de răspuns, următoarea ei întrebare era, inevitabil, „Dar dacă tu vei învăța bine și vei ajunge inginer (!), îl vei disprețui oare pe tatăl tău pentru că el este doar medic/profesor/economist/poet/cercetător științific/pilot (cam cu asta se ocupau tații colegilor mei de-atunci)?“ La care cel întrebat răspundea frumos „nu“ și era lăudat pentru pietatea sa filială. Pînă la urmă, am fost lăudați toți, fără excepție. Inclusiv colegul al cărui tată era inginer – pentru că diriginta inginerofilă, după un vizibil moment de panică, s-a repliat grațios și a reformulat întrebarea: „Dar dacă tu vei învăța bine și vei ajunge… ministru (!), îl vei disprețui oare pe tatăl tău pentru că el este doar inginer?“

De cîte ori rememorez scena, mă gîndesc cu un sentiment de culpă la situația delicată în care l-aș fi pus pe fiul meu, dacă ar fi ajuns să se confrunte și el cu o astfel de întrebare în clasa a V-a, iar mie mi s-ar fi îndeplinit unul sau altul dintre visele profesionale ale copilăriei – vise pentru care, tare mă tem, m-ar fi disprețuit și deținătorii unor poziții mai puțin auguste decît cea de inginer…

Căci, la o vîrstă alarmant de fragedă, visasem să mă fac medic ginecolog – meserie altminteri onorabilă, dar nu din motivele pentru care tînjeam eu s-o practic la etatea de 4 anișori.

Apoi am visat să mă fac șomer – văzusem un film al cărui protagonist era șomer și mi se părea că duce o viață minunată. Nu înțelegeam exact cu ce se ocupă, dar părea să aibă tot timpul voie afară. Umbla pe străzi și nu făcea nimic… Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Din același motiv, am visat, e drept, ceva mai tîrziu, să mă fac măturător.

A durat o vreme pînă cînd am început să optez pentru profesii cît de cît lucrative. Cea de tractorist mi-a inflamat îndelung imaginația. Îi priveam fascinat pe tractoriștii ieșind, asemenea unui tors de centaur mecanic, cu bască și maiou, din carcasa utilajului lor, și-mi doream s ajung și eu ca ei. Avantajul acestei meserii era, pentru mine, că ar fi fost totdeauna vară (nu-mi imaginam că tractoriștii ar putea exista în afara sezonului estival) și că aș fi fost totdeauna aproape de casa bunicilor, la care petreceam minunate veri populate de tractoriști mitologici.

Tovarășii mei de joacă ținteau mult mai sus. Unul din ei îi infor­ma cu aplomb pe toți cei care se os­teneau să-l întrebe ce vrea să se facă a­tunci cînd va fi mare, că el se va face „inginer-șef“. Alții voiau să se facă directori sau căpitani/comandanți – aici existau mereu dispute: nu reușeam să cădem de acord care-i „mai mare“, căpitanul sau co­mandantul.

Eu, oricum, manifestam o reticență sănătoasă față de funcțiile de conducere, de cînd Tovarășu’ mă pusese șef de rînd, în clasa a IV-a. În această calitate, trebuia să-i controlez pe colegii de pe rînd dacă și-au făcut temele și să-i raportez pe contravenienți la începutul orelor, pentru ca Tovarășu’ să-i ardă cu linia la palmă. Simțindu-mă, ca prostu’, vinovat de supliciul lor, am început să le fac eu temele. Se pare că Tovarășu’ a aflat și m a înlocuit prompt de la conducerea rîndului, ceea ce ne-a redat – mie, recreațiile, iar Tovarășului, palmele sustrase abuziv liniei sale. De-atunci am evitat – cu succes – să ocup poziții de natură similară.

Odată, în perioada cînd mă spurcasem („spurcasem“ being the operative word) la romanele lui Haralamb Zincă, descoperite la biblioteca de cartier, am provocat o tăcere glacială (și am avut satisfacția să mi văd părinții roșind) cînd, la un parastas, întrebat fiind ce vreau să mă fac cînd voi fi mare, am răspuns cu avînt „lucrător MAI“ – asemenea eroilor marelui prozator. Nu prea știam eu ce-nseamnă asta, dar personajele astfel etichetate de autor păreau să ducă o viață tare frumoasă și lipsită de griji – cam ca șomerul evocat mai devreme…

Însă printr-a V-a, „lucrătorul MAI“ a fost detronat rapid din ierarhia valorilor mele de către Robin Hood – tot pe bază de lecturi. În mod inexplicabil chiar și pentru mine, modelul Robin Hood mi-a generat visul de a mă face nu haiduc, ca tot omul normal, ci… profesor de engleză – vis care, în cele din urmă, a reușit să forțeze granițele fanteziei, insinuîndu-se în realitate.

La ideea de a mă face scriitor renunțasem de prin clasa a II-a cînd, încercînd să scriu un basm, nu reușisem să închei lista în care enumeram armele eroului – căci nu mă înduram să-l trimit în luptă fără să mă asigur că l-am dotat cu tot arsenalul la zi. Lista cu pricina a rămas work in progress pînă în ziua de azi și, dat fiind ritmul în care evoluează armamentul disponibil la nivel global, nici nu cred că o voi termina vreodată.

Crescînd, am început să cochetez cu vise mai selecte. Prin liceu, odată cu descoperirea „tinerilor furioși“, visam să mă fac actor de teatru. Dar pînă atunci învățasem deja să trasez granițe impermeabile între vis și realitate… Iar între timp, fiul meu a crescut suficient de mare ca să nu-l mai poată inoportuna în public vreo dirigintă aspirantă, cu întrebarea: „Ce-i tac-tu, bă?“

Florin Bican este scriitor și traducător. A scris, printre altele, Reciclopedia de povești cu rimă și fără tîlc și Și v-am spus povestea așa, cărți pentru copii publicate la Editura Arthur.