Tema săptămînii

Doi maeștri yoghini foarte avansați convin să se întîlnească. Așa începe o poveste-pildă a tradiției tibetane. Momentul este unul extrem de special, mai ales pentru echipele de ucenici ai fiecăruia.

Hărțile n-au fost, de-a lungul istoriei constituirii lor, numai desene ale lumii, ci și hieroglife care au transcris veritabile romane de aventuri. Reprezentarea la scară a ceea ce există, dacă privești orizontal înspre toate punctele cardinale, a survenit mai mereu în urma impulsurilor cîtorva temerari.

În 1831, dar și în anii următori, sînt publicate primele hărți ale Țării Românești făcute de români, în limba română, pentru un public românesc. Este vorba despre hărți ale carantinei și poștei care par foarte moderne, foarte schematice, lipsite de detaliile și poveștile ce înconjurau și contextualizau hărțile mai vechi ale regiunii.

Propoziţia asta era ultima chestie peste care-mi treceau ochii în fiecare noapte, înainte de culcare, cînd eram copil, în camera din Petrila. Era scrisă cu alb, pe o cutie mare şi albastră, aşezată peste alte cutii, într-un raft, sus, deasupra intrării în balcon.

„Hărţile sînt desenate de oameni, nu trasate automat de maşini“, scria geograful J.K. Wright în clasicul său eseu Cartografii sînt oameni din 1942. Timpurile s-au schimbat: în ziua de azi, hărţile sînt trasate în mod automat de maşini, sau cel puţin de oameni care folosesc maşinării.

Am deschis febril sertarele în care nădăjduiam să găsesc teancuri de hărți. Toate erau goale. Doar în ultimul, cel mai de jos, se afla o hîrtie groasă, de culoare albă, cam de un metru lungime, pliată în două jumătăți, una fiind marcată de numărul hărții și de faimosul cuvînt Admirality.

Pînă la vîrsta de 20 de ani nu am ieșit niciodată din țară. Nici pînă astăzi nu am ajuns fizic în unele locuri, dar le-am putut vizita online. Pe măsură ce și-a dezvoltat sistemul de hărți, Google a introdus și lucruri mai interesante, chiar culturale.

Oamenii au aplicat metoda științifică încă din cele mai vechi timpuri, fără să aibă habar că așa i se spune. La început a fost observația. Adică experimentele erau făcute de natură, iar oamenii vedeau și încercau să reproducă ceea ce vedeau: chestiile ascuțite înțeapă mai bine decît cele boante. Să ne facem și noi sulițe!

Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au concentrat pe progresul duhovnicesc, pneumatiki proodos, nu pe cel material. Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre progresul existenţial al desăvîrşirii omului de a fi, la a fi bine şi frumos, la a fi pururea bine şi frumos.

„Secolul al nouăsprezecelea fusese, în idealismul său liberalist, sincer convins că se află pe drumul drept şi infailibil spre «cea mai bună dintre lumi». Se vorbea cu dispreţ despre epocile anterioare bîntuite de războaie, foamete şi răscoale ca despre un timp cînd omenirea încă nu se emancipase.“

Matematica, pe de altă parte, nu studiază realitatea înconjurătoare, ci niște construcții abstracte, tot de matematicieni create, care nu au corespondent în realitate – chiar dacă, la început, sursa inspirației tot realitatea fizică a fost. Nu există, totuși, în natură, puncte, nici drepte, nu există cercuri și nici π.

Discriminarea femeilor e doar una din formele de manifestare ale noului machism. Acesta îmbracă forme noi, dar prelungește patriarhatul și îi consolidează poziția în noul secol, în special în zonele neatinse de mesajele ce susțin egalitatea de gen, cum sînt cele rurale.

Mi-am petrecut multe ore din viață explicînd la infinit și folosind toate tehnicile imaginabile ce e feminismul și ce propune, interpelată fiind de multe ori de bărbați, altfel, admirabili.

Ceea ce însă se discută mai puțin legat de mișcarea feministă, dar și de patriarhat ca structură socială, este faptul că acestea eliberează versus dezavantajează și bărbații, chiar dacă, la o primă vedere, pare ușor contraintuitiv.

Au plecat de mici de acasă, la școlile profesionale de la orașe, să învețe o meserie și să poată să își cîștige singuri o pîine.

Mulţumită acestor mişcări trăim astăzi într-o lume în care votul este universal şi etnia, sexul, orientarea sexuală sau identitatea de gen nu ar trebuie să fie piedici pentru nici un individ. În ciuda progreselor făcute, lumea occidentală continuă să-i privilegieze pe bărbaţii albi şi să considere masculinitatea drept normă.

În ultimii ani, din Cetatea Viselor vine un iz din ce în ce mai pregnant de… matriarhat. Epoca al cărei apogeu a fost atins în anii ’80, în care bărbaţi viguroşi şi hotărîţi impresionau prin acţiunile lor şi atitudinea macho, pare a fi apus după evenimentele din 11 septembrie.

Povestea masculinității a fost spusă adesea în relație cu munca manuală.

Fotbalul, pe scurt, de la formele sale medievale (choule sau calcio fiorentino) și pînă astăzi, poartă în spate, pe lîngă un puternic patriotism local, atît din partea celor care-l joacă, cît și din partea celor care-l urmăresc, un soi de marker universal al ideii de masculinitate.

Curba interesului pentru Shakespeare a avut ups and downs, dar a fost întreţinută de factori precum forţa politică a monarhiei engleze, imperiul colonial, izbînzile istorice ale casei regale.

Eu, unul, cred cu tărie că, dacă Shakespeare ar fi, şi biologic vorbind, contemporanul nostru, nu pe canalul Arte l-am vedea difuzat toată ziua, ci pe MTV.

De-a lungul istoriei cinema-ului s-au realizat 22 de adaptări cinematografice după Othello, 24 după Macbeth, 16 după Regele Lear, 24 după Romeo şi Julieta, 6 după Richard al III-lea, 7 după Henric al V-lea şi nu mai puţin de 40 de adaptări cinematografice după Hamlet, pentru a aminti doar cîteva dintre ele.

Adevărul e că nu se ştie unde s-a aflat William Shakespeare între anul 1585 (cînd i s-au născut cei doi gemeni) şi anul 1592, cînd apare în cercurile teatrale din Londra.

Ce e ştiinţă şi ce e ficţiune în opera lui Shakespeare? Pe site-ul shakespearelives.org, dedicat comemorării marelui autor, apare un articol despre otrăvurile, poţiunile magice şi leacurile întîlnite în piesele shakespeariene.

Nu încetează să mă mire capacitatea omului alb de a crede că istoria începe cu el, că geografia e cît vezi cu ochii între stațiunea de schi din Austria și plaja din Grecia. În România, omul alb e adesea parlamentar, corporatist sau intelectual.

„Cei care condamnă Europa greșesc ținta. Cea dintîi responsabilitate le aparține criminalilor care au pus migranții pe vasele acelea care nu puteau susține greutatea unui număr atît de mare de oameni pentru a cîștiga bani cu prețul unor vieți.“