Hîrtii de umblat
„Hărţile sînt desenate de oameni, nu trasate automat de maşini“, scria geograful J.K. Wright în clasicul său eseu Cartografii sînt oameni din 1942. Timpurile s-au schimbat: în ziua de azi, hărţile sînt trasate în mod automat de maşini, sau cel puţin de oameni care folosesc maşinării numite generic Sisteme de Informaţii Geografice (SIG) – computere şi programe utilizate pentru a înregistra, stoca şi afişa date geografice şi topografice şi care, în conformitate cu o prezentare standard a SIG, „transformă lumea şi aproape tot ce cuprinde ea“. Primele sisteme de cartografiere computerizate au fost dezvoltate de guvernul canadian şi de cercetătorii de la Universitatea Harvard în anii ’60, iar în prezent fiecare dintre noi este deja familiarizat cu hărţile pe care le poate descărca de pe Internet sau le poate studia online, mărindu-le ori detaliindu-le după preferinţă, în locul celor pe care le poate împături şi lăsa apoi să zacă pe fundul unui rucsac: atlase la îndemînă, globuri pămînteşti uriaşe în buzunar. În mod logic, hărţile pe hîrtie ar trebui să fie deja exilate în cel mai de jos sertar al istoriei. Dar nu sînt.
Motivul? Poate pur şi simplu acela că oamenilor le place să privească şi să atingă hărţile pe hîrtie – fireşte, unora mai mult decît altora. În 2006, un domn pe nume Edward Forbes Smiley al III‑lea a fost condamnat la închisoare pentru că a furat mai bine de o sută de hărţi în valoare de trei milioane de dolari din colecţiile universităţilor Yale şi Harvard şi de la British Library din Londra. Smiley a decupat hărţile din diverse lucrări cu ajutorul unei lame de ras, la fel cum a procedat un alt celebru hoţ de hărţi, Gilbert Bland, un aparent inofensiv anticar din Florida, care – în conformitate cu biograful său – a fost un „Al Capone al cartografiei“, deşi fără violenţele acestuia din urmă, fără comerţul la negru cu băuturi, mita şi sifilisul lui. Aidoma lui Smiley, Bland era doar un hoţ mărunt cu o pasiune pentru hîrtia veche.
Dar de ce fură oamenii hărţi? Din acelaşi motiv pentru care fură cărţi şi bani, desigur: fiindcă sînt bucăţi de hîrtie marcate cu simboluri care le conferă valoare. Dar poate într-o măsură mai mare oamenii fură hărţi fiindcă ele sînt reprezentări simbolice ale cuceririlor, astfel încît furtul unei hărţi constituie cucerirea supremă – altfel spus, denotă posesia mijloacelor de a poseda.
Nimic nu pare mai natural decît să-ţi găseşti drumul cu ajutorul unei hărţi – probabil fiindcă vreme de secole oamenii s-au ghidat folosind hîrtia, astfel că ne-am obişnuit ca ea să ne îndrume spre destinaţia dorită; descifrarea hărţilor este doar una dintre numeroasele noastre obişnuinţe în privinţa hîrtiei. Într-un articol publicat în 2008 în Journal of Environmental Psychology, intitulat „Orientarea cu ajutorul Sistemului Mobil de Navigaţie bazat pe GPS: O comparaţie între hărţi şi experienţa directă“, dr. Toru Ishikawa, geograf specializat în ştiinţe cognitiv-comportamentale la Universitatea din Tokyo, a constatat că pietonii care foloseau dispozitive GPS făceau mai multe greşeli de orientare decît cei care apelau la hărţile pe hîrtie (dar şi că aceştia din urmă greşeau mai des comparativ cu cei cărora li se arăta drumul în mod direct). Dr. Ishikawa a studiat şi perspectiva asupra exponatelor din muzee a vizitatorilor care utilizau ghiduri audiovizuale în comparaţie cu cei care se bazau pe broşurile tradiţionale: cei din prima categorie tind să uite mai repede ceea ce au văzut, spre deosebire de cei din categoria a doua. Buna şi brava hîrtie, cea mai bună prietenă a omului, alături de el la drum lung, ca un cîine credincios.
Un italian care se autodefineşte ca „un arhitect jedi şi maestru media“, pe nume Iacopo Boccalari, a conceput o metodă simplă de a transforma ternele hărţi Google online în hărţi Google online cu aparenţă de hîrtie (vezi iacopoboccalari.com), în vreme ce site-ul MapsOnPaper.com, administrat de o agenţie suedeză, poate transforma o hartă prietenoasă cu ecranul într-una cu format printabil. Hîrtia îşi păstrează deci statutul de deus ex machina. Metaforic vorbind.
Dar să trecem acum la modul literal. Recent, disponibilitatea tot mai largă a datelor şi a instrumentelor de cartografiere din domeniul public le-a permis oamenilor să-şi realizeze propriile hărţi. În modul deja familiar Web 2.0, consumatorii de hărţi au devenit producători de hărţi. Această nouă metodă este numită uneori neocartografie, iar în 2004, un ins pe nume Steve Coast a intrat în rîndul unora dintre primii neocartografi cînd a creat OpenStreetMap(OSM), un fel de Wikipedia a hărţilor. Folosind un dispozitiv GPS ieftin, manual, Coast a creat o hartă care să poată fi accesată gratuit, fără restricţii de drepturi de autor, şi care să poată fi modificată şi actualizată de alţii. Conform declaraţiei sale de intenţii, OpenStreetMap are „menirea de a încuraja sporirea, dezvoltarea şi distribuţia datelor geospaţiale gratuite şi de a oferi informaţii geospaţiale pe care oricine să le poată utiliza şi distribui“. Uluitor este faptul că, pentru a fi eficiente, utilizarea şi distribuirea de date geospaţiale prin intermediul OSM necesită hîrtie. Nu toată lumea dispune de instrumente digitale de ultimă generaţie sau de un ascuţit instinct cartografic pentru a putea adăuga detalii semnificative la hărţile digitale deja existente, astfel încît au apărut în scurt timp diverse metode de îmbunătăţire a hărţilor OSM, printre care şi aşa-numita metodă Walking Papers – în traducere liberă „Hîrtii umblătoare“ – care permite oricui să printeze hărţile OSM, să adauge cu creionul detaliile dorite şi apoi să le transfere prin scanare pe hărţile online, folosind programul OSM dedicat. Totul e foarte simplu; acum sîntem toţi neocartografi. Şi, foarte important, nu e doar un hobby pentru geografii de ocazie.
Kibera este o întinsă suburbie săracă a capitalei kenyene, Nairobi, cu o populaţie estimată undeva între două sute de mii şi peste un milion de locuitori. În 2008, proiectul independent Map Kibera, pus la punct de italianul Stefano Marras, a început cartografierea zonei folosind metoda Walking Papers, pentru a realiza hărţi actualizate, corecte, destinate locuitorilor acestui oraş în continuă schimbare. Copiii din suburbie sînt instruiţi în privinţa bazelor tehnologiei GPS, pentru a surprinde datele geografice ale unei zone folosind dispozitive manuale, iar organizatorii şi voluntarii printează apoi hărţi pe hîrtie de format A1 utilizînd aceste date, pentru ca alţii să poată adăuga ulterior, cu ajutorul hîrtiei de copiat şi al markerelor colorate, detalii importante precum amplasarea pieţelor, a canalelor de scurgere şi a cursurilor de apă. Hîrtia cu note adăugate este fotografiată şi copiată într-un computer, harta iniţială este actualizată şi ulterior tipărită într-un număr mare de exemplare pentru a fi distribuită – un flux dinamic mediu virtual – hîrtie – mediu virtual – hîrtie.
În ciuda progreselor înregistrate de tehnologia digitală, încă ne înfăşurăm în hîrtie şi în reprezentările ei, încă ne străduim să discernem între hărţi şi teritorii, sperînd în van că ghidul nostru din hîrtie are considerabile proprietăţi de împăturire, este impermeabil şi rezistent la abraziune şi îşi păstrează forma, fără a se îndoi sau mototoli, în călătoriile lungi. Sau poate că doar eu procedez aşa.
(fragment din volumul Hîrtia, o elegie, traducere de Adriana Bădescu, Editura Baroque Books & Arts, 2013)
