Generaţia eroilor căzuţi
Merg seara spre casă în autobuz, iar lîngă mine stă cufundat în scaun și în sine un bărbat care oftează. Poartă o geacă ponosită de fîș de culoarea oului de rață, blugii îi sînt pătați de vopsea lavabilă, pantofii din imitație de piele sînt alb prăfuit, iar în mîini are o sacoșă de plastic din care iese un trafalet. Miroase a alcool și pute de la o poștă a tristețe. Nu știu cîți ani are, dar pare bătrîn de mai multă vreme. Nu îi știu povestea, dar îi simt istoria. Nu știu unde se duce, dar știu de unde vine: din generația de sacrificiu. Din adevărata generație de sacrificiu.
Îi vezi pe străzi, în autobuze, în piețe, prin talciocuri pe lîngă care treci cu mașina fără să oprești vreodată. Neîngrijiți, cu privirile frînte de tristețe, cu vocile aspre, gurile arțăgoase și răsuflarea mirosind a alcool, sînt marii perdanți ai lungii perioade de tranziție pe care a traversat‑o România. Cînd roțile care au schimbat haotic lumea s-au pus în mișcare, destinele multor bărbați aflați astăzi în jurul vîrstei de 60 de ani au fost prinse și zdrobite ca într-un groaznic accident colectiv de muncă. Banda a mers înainte pentru alții, a mers înainte pentru copiii lor. Pentru ei nu s-a mai putut face nimic.
S-au născut la cîțiva ani după terminarea războiului, cei mai mulți la țară, în anii colectivizărilor forțate. I-au crescut părinți care au cunoscut spaima și suferința pe care le provoacă un conflict armat. Și-au petrecut copilăria în comunități răvășite de neîncrederea și neîmpăcarea pe care le-a adus comunismul. În anii în care bogații au devenit săraci, în care un vecin avea puterea să te bage în pușcărie, iar pămîntul îți putea fugi oricînd de sub picioare. Au crescut în sărăcie, uneori în foamete, au simțit pe pielea lor nedreptatea și violența fizică.
Au plecat de mici de acasă, la școlile profesionale de la orașe, să învețe o meserie și să poată să își cîștige singuri o pîine. S-au dus înainte hotărîți să nu le mai fie foame niciodată nici lor, nici copiilor lor. Și au reușit. Ba mai mult decît atît, au devenit eroi. Eroi ai muncii socialiste, cîntați în toate imnurile, chiar dacă atunci cînd le auzeau băteau vlăguiți pas de defilare în arșița de pe stadioane. Au ridicat clădiri, au construit baraje, au făcut metroul și Casa Poporului, au supus fierul și au fost stăpînii mașinilor-unelte. Au fost deasupra lumii, pe macarale, cînd lumea era doar un cîmp, iar ei au plantat pe el un bloc cu zece etaje.
Au primit la oraș un apartament, în rate pe care și le puteau permite, și-au dus familiile vara în concediu cu bilete de la întreprindere, s-au descurcat și au făcut rost pe sub mînă de lucrurile care să le satisfacă nevoile minime. Și-au îmbrăcat copiii în hainele pe care ei nu le-au avut, le-au pus pe masă mîncarea care lor le-a lipsit, i-au trimis la grădiniță și la școală și s-au încălzit la gîndul că toate acestea le vor aduce urmașilor lor destinul la care ei înșiși nu au îndrăznit să viseze. S-au gîndit că ei, muncitorii, vor lăsa ceva în urmă pe lumea asta. Apoi lumea i-a lăsat în urmă. S-a schimbat.
Și n-au mai înțeles nimic. Zgomotul din fabrici și uzine a început să se stingă. Au început să aducă acasă bancnote cu mai multe zerouri, dar cu care nu puteau cumpăra mai nimic. În timp ce ei sărăceau, îi vedeau pe alții cum se îmbogățesc pe nesimțite. Ierarhia care le adusese pînă acum stabilitate și statutul profesional măsurat în grupele de muncă și sporuri s-a evaporat. Unii au intrat în șomaj, alții au continuat să muncească pe salarii de mizerie în întreprinderile ieșite din comunism și intrate în capitalismul sălbatic. Viața sigură pe care o ofereau familiilor lor s-a transformat într-o viață de pe azi pe mîine, tînjind după ziua de ieri.
Mulți au supraviețuit și au continuat să lupte ca să le ofere familiilor lor o viață bună, într-o lume pe care n-au avut nici un instrument să o îmblînzească. Au slujbe prost plătite sau pensii mici și mai merg din cînd în cînd, chiar așa, la bătrînețe, să facă o lucrare sau o reparație cînd cineva care îi știe de meseriași îi cheamă. Și-au făcut, în ciuda tuturor greutăților, copiii mari, i-au trimis la facultate, i-au văzut la casele lor. Însă cîndva, undeva, au încetat să mai trăiască cu adevărat. În jurul lor s-a așternut un aer de înfrîngere și de mîndrie stătută.
Nu există nimic care le-ar putea aduce anii irosiți înapoi. Din fortăreața vieții mele, nu pot să fac altceva decît să îl privesc cu drag pe omul abătut de pe scaun, în timp ce cobor și mă îndrept spre casă. Spre un apartament comunist, construit în 1985, care avea, atunci cînd l-am luat, două grinzi puțin cam șui. Un apartament bun.
Raluca Ion este jurnalist la Republica.ro.
