„Teatrul e arta cea mai perisabilă“ - interviu cu Ion CARAMITRU
Seara de 4 februarie 2016, scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Montaj video. Imagini din spectacolele în care Ion Caramitru a interpretat, de-a lungul timpului, roluri din dramaturgia lui Shakespeare: Romeo şi Julieta (1967), Hamlet (rol pentru care actorul a fost şi recunoscut ca fiind printre cei mai buni zece interpreţi ai rolului care au existat vreodată, de către Michael Boyd, directorul artistic al Royal Shakespeare Company), Eduard al III-lea, Macbeth, Furtuna… Un fragment video dintr-un dialog cu Michael Pennington dintr-un workshop susţinut cu ani în urmă la Craiova. A urmat, în acea seară, recitalul actoricesc al lui Ion Caramitru, recital bilingv, în română şi în engleză, acompaniat de Cvartetul Adrian Naidin (Adrian Naidin, Sorin Zlat, Giani Amarandei şi Gabriel Bălaşa). „…Ion Caramitru, este o onoare şi o plăcere să vă înmînez această medalie ca simbol al respectului nostru şi al recunoaşterii oficiale că sînteţi, fără îndoială, cel mai de seamă ambasador Shakespeare al României“ – au fost cuvintele directorului Consiliului Britanic de la Bucureşti, Nigel Townson, care au însoţit ceremonia învestirii actorului Ion Caramitru cu titlul de Ambasador Shakespeare în România.
După cum a remarcat Nigel Townson în discursul său, aveţi peste 50 de ani de carieră shakespeariană. Ce înseamnă Anul Shakespeare în România şi ce înseamnă Shakespeare pentru dumneavoastră?
În primul rînd, acest motto „Shakespeare trăieşte“ este o apreciere corectă. Comemorarea a 400 ani de la dispariţia marelui dramaturg este şi o încercare de a-i onora, în fiecare ţară a lumii, pe cei care au servit, în sensul artistic, idealul shakespearian. Pentru mine, Shakespeare reprezintă singurul autor de teatru care a îmbinat savant poezia şi proza, dînd viaţă unor personaje desprinse parcă din realitate şi însoţite de un lirism magic care le face să capete contur direct sub ochii noştri. Ceea ce însă adaugă la comemorarea lui Shakespeare şi aniversarea contemporaneităţii lui este faptul că subiectul lui predilect în operă este omul cu patimile lui. Cum ciclul vieţii omului e mereu acelaşi, cum el mereu se naşte, trăieşte şi moare, cum Shakespeare e mereu interesat să descrie ce-l domină pe om în viaţă, întîlnim mereu în piesele lui ceea ce vedem în jurul nostru, zi de zi. Lupta pentru putere, crima, furtul, lipsa de caracter, trădarea, năravurile ascunse, trezirea la realităţi negre sau naivităţi condamnabile, amorul divin şi altele ne însoţesc mereu. Desigur, aspectele materiale ale lumii noastre sînt altele decît pe vremea lui, dar ce diferenţă este între Richard III de atunci cerînd un cal spre a se salva şi cel de azi, care a cerut un elicopter şi chiar l-a obţinut!? Numai Shakespeare este imbatabil, pentru că Shakespeare este în toate, tot timpul.
În societatea românească vorbim despre actualitatea lui Caragiale, la firul ierbii. Unde poziţionăm actualitatea lui Shakespeare?
În substanţa omului. Personajele lui devin idei, prototipuri umane. Pe Romeo şi Julieta are grijă să-i omoare tineri pentru a întreţine vie surpriza cerească, dragostea fulgerătoare, iubirea adolescentină care este un miracol al vieţii, irepetabil şi divin. Bătrîni şi obosiţi, Romeo şi Julieta nu mai sînt Romeo şi Julieta, ei nu au voie să îmbătrînească. Romeo şi Julieta este o piesă fără „va urma“. Hamlet reprezintă prototipul „conducătorului dorit“, dorit şi aşteptat de o ţară îngenuncheată de o dictatură feroce, avînd crima drept filozofie. Ne aflăm în faţa unui ideal de neatins. Este Hamlet, omul nobil, şcolit în spirit umanist, romantic şi generos, lăsat să conducă o ţară, un popor? Mă îndoiesc amarnic. Priviţi în jur şi veţi fi convinşi că nu. Nici ieri, nici azi. Şi Hamlet trebuie să moară. Regele Lear este „prostia“ la vîrsta senectuţii. Hotărăşte să-şi împartă averea copiilor, însă naivitatea lui îl duce la moarte, fiindcă uită că dorinţa puterii, banii şi caracterul apucător al omului apar, cînd nu te aştepti, şi în cel mai sfînt lăcaş al vieţii – în familie. În cîte ziare nu citim azi despre asemenea drame şi tragedii familiale?
Sînteţi Ambasador Shakespeare şi pentru că aţi fost un susţinător al culturii britanice în România. De ce cultura britanică într-o ţară francofonă?
Cred că cea mai frumoasă limbă de teatru este engleza. Nu doar pentru că Shakespeare a scris în engleză, ci şi pentru că sonoritatea, muzicalitatea şi alternanţa de consoane şi vocale ale acestei limbi se potrivesc minunat teatrului.
Conform topului realizat de revista Times, un top întocmit de către mari oameni de teatru din Marea Britanie, vă situaţi printre cei mai buni zece actori din lume care au interpretat rolul Hamlet…
Această apreciere se datorează şi faptului că am făcut parte dintre puţinii norocoşi care au putut juca Hamlet, în româneşte, în Marea Britanie. Dar englezii nu l-au văzut pe Vîsoţki, de exemplu, sau pe alţi mari interpreţi ai acestui rol din ţări oprimate. Pot spune, păstrînd proporţiile, că am fost norocos că spectacolul meu, în regia lui Alexandru Tocilescu şi scenografia lui Dan Jitianu, a fost văzut de cine trebuie şi cînd trebuie şi nu oriunde, ci chiar în ţara lui Shakespeare. Evident că mă simt mişcat şi onorat de aceasta apreciere, numai că… vorbim la trecut. Tot ce ţine de trecut în arta teatrului e amintire. Prezentul e determinant. Teatrul e arta cea mai perisabilă.
Am jucat mult Shakespeare, mi-am dat licenţa cu Hamlet la absolvirea şcolii, apoi am jucat pe Octavius în Iulius Cezar, pe Feste, bufonul din A douăsprezecea noapte şi iar pe Hamlet din 1985 pînă în 1992 la Bulandra, pe Romeo, Edward III, Macbeth şi acum pe Prospero la Naţional, pe Pericle la Odeon… Am montat Neguţătorul din Veneţia şi Othello în Japonia şi i-am purtat peste tot în Europa şi în România. Şi nu cred că pot să mă opresc aici…
Ce aţi învăţat de la Shakespeare?
Totul. Shakespeare este şcoala cea mai bună, cea mai sănătoasă şi pentru actori, şi pentru oricine. Oameni, fapte, cruciade, iubiri fatale, abisuri filozofice, poezie, proză, muzică, replici scăpărătoare şi personaje vii, adevărate, rupte parcă din real, îţi dau sentimentul că nu poţi părăsi încă banca de şcolar sau aula de student. Pentru rolul lui Prospero l-am luat drept prototip pe Einstein şi cred că n-am greşit. De ce? Gîndiţi-vă! Prospero, în criză, anunţă sfîrşitul lumii şi-l justifică. Einstein, din laborator, de asemenea. Prospero declanşează furtuni şi controlează forţele naturii, Einstein oferă lumii formula magică a energiei în mişcare. Nu-i simţiţi aproape, lipiţi, parcă, de acelaşi ideal, al cercetării fără de sfirşit?
„Lumea este o grădină ce creşte neplivită“ sau „Vremurile şi-au ieşit din matcă“? Dintre aceste două replici, care vi se pare mai potrivită pentru societatea românească de azi?
Şi-şi! Şi aş mai spune, tot ca Hamlet: „Cît de searbăd, rînced, veşted şi zadarnic e rostul întregii lumi în ochii mei“! Priviţi în jur. Ce stare pe loc, ce stagnare, ce tranziţie fără de sfîrşit! Comunismul e în noi, trăieşte încă în noi aşa cum noi trăim încă în blocurile lui Ceauşescu pentru încă o sută de ani, probabil. Politic şi social, trăim într-o stare de prostraţie, de băltire, fără ca cineva să sape niște şanţuri în care să se scurgă mizeria, mizeria din sistem.
Aţi jucat Shakespeare şi în engleză, dar şi în româneşte. Cum îl simţiţi, cum îl interiorizaţi mai bine?
Vă voi spune o poveste în legătură cu aceasta întrebare. Mai demult, adică în 1988, o mare regizoare din Anglia, Deborah Warner, văzînd Hamlet la Bucureşti, a spus că i-a plăcut foarte mult… şi traducerea. Adică, a mai spus ea, voi aveţi privilegiul de a-l juca tradus pe Shakespeare, noi n-avem decît alternativa originalului. Se referea, sînt sigur, nu la „trădarea traducerii“, ci la şansa îmbunătăţirii ei în limbaj contemporan. Lumea a întrebat-o atunci, cu uimire, dacă ştie româneşte. Nu ştia o boabă, dar reacţiile publicului la anumite pasaje i s-au părut atît de surprinzătoare încît „Mi-am dat seama“ – a mai zis ea, destul de serios – „că Shakespeare e, de fapt, şi autor român“. Şi al lumii întregi, aş zice eu.
a consemnat Stela GIURGEANU
Foto: F. Ghioca