Despre motociclete şi digitalizare
Povestea masculinității a fost spusă adesea în relație cu munca manuală. Cînd în mintea cuiva prinde contur gîndul de a-și cumpăra o motocicletă, una dintre cele mai frecvente dileme de care se lovește și pe care și-o construiește mental, fie discutînd cu alți motociclişti, fie citind informații pe forumurile online dedicate motocicliștilor, este dacă să-și cumpere o motocicletă „pe carburator“ sau una „pe injecție“. Deși tehnologia a avansat, carburatorul rămîne încă o referință simbolică ce exprimă un fel de inerție culturală a lumii sociale a motocicletelor și a tipului de masculinitate ce s-a construit în cadrul acesteia.
Motocicletele s-au transformat, din obiecte tehnologice ce puteau fi epuizate cognitiv, ca mod de funcționare, în obiecte construite după modelul „cutiilor negre“, inaccesibile pentru profani în ale mecanicii, accesibile doar specialiștilor și abordabile cu ajutorul unor „sisteme expert“ în cadrul service-urilor specializate. Acest fenomen a avut drept efect dispariția reparațiilor domestice și clinicizarea intervențiilor mecanice. În plan social s-a produs ceea ce se numește gentrificarea motocicletelor – răspîndirea practicii utilizării motocicletelor în clasa mijlocie și apariția unui nou tip de masculinitate. Mulţi dintre noii motocicliști nu se mai definesc în raport cu „şurubăreala“, cu uneltele, cu mușchii și unghiile murdare, deci în raporturile de muncă fizică cu obiectul, ci în relație cu un fel de scenografie butaforică a lumii sociale a motocicletelor. Digitalizarea a determinat trecerea de la comunitățile de „gear-heads“ la comunitățile de stil sau de brand și echivalează cu nașterea masculinității aseptice. Dacă luăm ca reper tehnologia, se pot defini trei faze ale evoluției moto-comunității, fiecare avînd în mainstream un tip dominant de masculinitate.
Era carburatorului corespunde masculinității tehnologice de tip „working class“. Aceasta s-a caracterizat printr-o autonomie relativ scăzută a motocicletelor, printr-o separație limitată între identitatea de motociclist și cea de mecanic, prin abordarea colectivă a reparațiilor și printr-un puternic sentiment de independență (agentitate) al bărbaților. În această perioadă, care a durat de la apariția primelor motociclete, în jurul anului 1890, și pînă prin anii ’80, mulți dintre motocicliști își întrețineau singuri motocicletele. Cea de-a doua etapă se conturează la începutul anilor ’80, odată cu primele încercări de introducere a injecției asistate electronic pe unele modele de motociclete, fapt ce a determinat apariția unei separări tehnice și simbolice între motocicliști și motociclete în raport cu cele două procese tehnologice, întreținerea și, mai ales, reparația. La rîndul lor, aceste separări au determinat, pe de o parte, o creștere a autonomiei funcționale a motoarelor, iar pe de alta, au avut efecte negative asupra agentității motocicliștilor, care s-a redus mult.
Cea de-a doua fază poate fi numită era injecției digitalizate, al cărei specific constă în apariția motocicletelor de tip black-box și nașterea masculinității aseptice de tip „middle class“. Este etapa în care calculatorul preia o bună parte din sarcinile motocicliștilor, motocicleta devenind, într-un fel, extensia unei mufe de laptop. În cele din urmă, deși este încă în stadiu incipient, sînt suficiente semne ale apariției unei a treia faze, etapa post-injecție, caracterizată de căutări și experimentări ce exprimă apariția unui alt tip de societate, societatea postcarbon (motocicletele cu propulsie electrică experimentate de marii producători din lume). În același timp, mulți motocicliști caută agentitatea pierdută, preocupare exprimată prin renașterea afinității unora dintre ei pentru motocicletele vintage, deci printr-o reîntoarcere simbolică și funcțională la era carburației. Există tineri din clasa de mijloc care depun eforturi pentru a învăța să repare și să pună în circulație sau să retransforme motociclete vechi, făcînd o pasiune din aceasta și chiar o formă de cîștig. Acest soi de „redescoperire“ a vechiului reprezintă o contrareacție la „panopticonul digital“ impus de noile tehnologii, readucînd, chiar și într-o formă diluată, o revalorizare a uneltelor, a lucrului cu mîinile. Motocicliștii post-injecție determină apariția unor rețele noi de interacțiune în cadrul comunității mai largi de motocicliști și, implicit, un reviriment al masculinității de tip „gear-head“ care nu mai este expresia tehnologiei dominate, ci reflexul rezistenței față de masculinitatea aseptică și față de atehnicitatea instaurată în plină domnie în reclame și în interiorul companiilor de design și de marketing.
Gabriel Jderu este profesor de sociologie la Universitatea din București, și autor al lucrării Cultura motocicletelor. Studii de sociologia moto-mobilității (Tritonic, 2014).
Foto: wikimedia commons
