În Cişmigiu

Publicat în Dilema Veche nr. 639 din 19-25 mai 2016
Table pe vapor jpeg

Marți e ziua cea mai bună ca să dai ochii cu jucătorii de table. Dacă pe șahiști probabil că nu‑i interesează prea mult ziua săptămînii, pentru tablagii ea are o semnificație specială. Așa că, marți fiind, mă îndrept plin de curiozitate spre locul cu pricina.

Prima oară cînd am dat peste acel colț al șahiștilor din Cișmigiu eram la liceu. La vremea aceea știu că am fost foarte surprins să descopăr o asemenea agora agitată într-o zonă oarecum ascunsă a parcului. Oamenii discutau plini de vervă despre fotbal (cu rare și precaute aluzii la chestiuni politice) sau jucau șah. Mutau foarte repede, mai ales în prima fază a jocului, dar, spre uimirea mea, care tocmai învățasem ceva șah, deschiderile erau ca la carte, așa cum nu m-aș fi așteptat de la niște bieți pensionari dintr-o țară prăpădită și înfrigurată cum era România pe atunci. M-a frapat și stilul lor agresiv și obiceiul de a pocni cu zgomot, la fiecare mutare, piesele pe tablă. Mi-aduc aminte cum colegul meu Costică a început dintr‑o­dată să le arunce tot felul de provocări verbale, doar de dragul de a se distra, iar ei mușcau din momeală și intrau instantaneu și aprins în dispută, tratîndu-l ca pe unul de al lor, deși era în uniformă de licean. De atunci am mai trecut pe acolo, poate, de cîteva ori, dar cu siguranță nu în ultimii 15 ani.

Și i-am găsit exact așa cum îi știam. Parcă sînt exact aceiași indivizi din urmă cu cîteva decenii, deși astăzi, cu siguranță, cea mai mare parte a celor de atunci sînt oale și ulcele. Jocurile, însă, s-au schimbat. La o singură masă se mai joacă șah (deși acum zona este marcată „oficial“ pe tăblițele din parc drept „zona șahiștilor“), la trei-patru mese table și la alte vreo șase rummy. Multe șepci, cîteva pălării și cîteva capete descoperite și cărunte. Numai bărbați. Unii se agită nervoși, alții moțăie bătrînește pe lîngă mese. Cîțiva chiar dorm de-a binelea, întinși pe băncile de pe margine. Marea majoritate sînt îmbrăcați cam ponosit. Aerul din apropierea lor nu e tocmai proaspăt. Ceea ce contează, însă, pare să fie spiritul, care e cît se poate de viu. La o masă de rummy se vorbește englezește. E acolo un tip slab și roșcat, genul anglo-saxon, cu o pălărie australiană pe cap. Bea Coca-Cola în timp ce amestecă piesele cu o mînă și vorbește cu un băiat mai tînăr. Pare un albatros rătăcit definitiv în București.

Mă apropii de cei doi șahiști în jurul cărora sînt mai mulți chibiți. Cel cu albele, un tip cu chelie (pare vreun fost inginer), joacă liniștit și amuzat de agitația adversarului. Acesta, uscățiv și încruntat, într-o haină de piele neagră și cu o șapcă la fel, pocnește puternic pe tablă fiecare piesă mutată, ca și cum ar pune o ștampilă, exact așa cum îmi aminteam de pe vremuri (obiceiul s-a păstrat) și mai și explică uneori: „Dau tare, să vezi și să a­uzi bine ce joc“. La cîte o mutare mai importantă, pocnește violent de două sau chiar de trei ori piesa, de parcă vrea s‑o înfigă în pătrățelul cu pricina. „Vezi că strici piesele“ – îi atrage atenția cineva de pe margine. „Și ce? Sînt ale mele, fac ce vreau cu ele. Ce, nu se mai găsesc lemne?“ La o mutare, inginerul stă mai mult pe gînduri, iar adversarul cu haină de piele îl taxează imediat: „Gîndești ca Iohannis“. Inginerul are însă un pion în plus care, în cele din urmă, îl duce la victorie. Se scoală brusc, invitîndu-mă tocmai pe mine să-i iau locul în fața încrîncenatului ins cu șapcă de piele. Printre dinți îmi strecoară: „Să știți că nu joacă rău“. Nu mă gîndisem să joc, eu trebuia să fac aici doar un reportaj incognito, dar îmi zic că dacă-i bal, bal să fie. Mă așez la masă și constat că stăpînul pieselor, politicos, deja și-a aranjat negrele în dreptul lui. Sînt deci cu albele, pot să aleg deschiderea. Gambitul damei. Am și eu parte de pocnirea pieselor pe tablă, de sar așchii de lemn din ele. N-am mai jucat în viața mea așa. E palpitant. Dacă întîrzii mai mult de cinci secunde cu mutarea, adversarul mă atenționează invariabil, ca un robot, cu glas subțire: „Ești la mutaahre!“ La un moment dat, pierd calitatea, cum se spune, în țîțîielile unui chibiț care încearcă să mă atenționeze, iar în cele din urmă sînt făcut praf. Cedez. „Să fii sănătos“, îmi urează partenerul în timp ce mă ridic de la masă. Dăm mîna. Nemaiavînd cu cine juca, își ia piesele și se retrage. Colțul șahiștilor rămîne fără nici un șahist.

Eu mă îndrept către masa cea mai animată, unde se joacă table. E curios cum la unele mese de table jucătorii sînt singuri, lăsați să-și vadă în liniște de partidă, iar în jurul altora sînt o mulțime de chibiți și o zarvă nemaipomenită. Oamenii par a se cunoaște de mult timp între ei. La rummy, în schimb, nu sînt aproape niciodată chibiți. Dacă e să fiu rău, aș spune că nici n-ar avea de ce. Am senzația că jocul ăsta s-a infiltrat acolo ca un parazit, ca o ciupercă. În sfîrșit, la masa de care mă apropii e veselie mare, cum spuneam. Tabla de joc, foarte uzată, pe care abia se mai văd semnele unde se pun pulurile, e așezată pe o păturică veche și zdrențăroasă, asemeni celor pe care multă lume le folosește încă pentru călcatul rufelor. Culorile pulurilor abia se deosebesc între ele, dar jucătorii le știu cu precizie. Joacă pe un ban partida și fiecare are în față o mulțime de mici monede de un ban. Cine știe pe unde au mai găsit așa ceva. Unul a pus pe masă un ceas de mînă, nu e clar dacă vrea să cronometreze ceva. Un altul, chibiț, trece rezultatele într-un carnețel. Caietul tablelor din Cișmigiu. Se joacă la mare risc, cu multe puluri descoperite și cu gesturi ample. Gesturile contează foarte mult în Cișmigiu. Jocul trebuie să fie un spectacol pentru privitori. Personalitățile jucătorilor se exprimă prin gesturi teatrale și vorbe de duh.

Un tip gras, genul vulgar, cu o mină supărată, începe să tîrîie pe lîngă noi, cu mult zgomot, un scaun din acela verde, de lemn, cu brațe de fontă. Deranjează pe toată lumea. Unii încep să-l bodogăne. „Păi, hai să aducem mai multe scaune aici, să jucăm dracu’ un rummy“, zice el. „Nu drăcui, că nu-i frumos“, îl admonestează un bătrînel cărunt cu ochii albaștri. „Dă-te-n pizda mă-tii!“ – reacționează grasul. „Păi, vrei să jucăm sau nu?“ „Bine, jucăm, jucăm.“

La masa „mea“ se înfruntă un nene cu un neg mare pe față și mult metal în gură și un moșuleț în trening, cu părul rar și dinți puțini. Moșulețul joacă ticăit, spre exasperarea celui cu negul, care-l tot grăbește: „Hai, că-ți trece timpul. Hai, că aia nu așteaptă. Și, oricum, nu mai ai nici o șansă. Marț cu ele în casă la mine îți dau!“ Moșulețul stă chiar rău, cu vreo două puluri scoase pe margine, cu care încearcă să intre. „Da, dar nu te gîndești“ – zice el timid – „dacă dau patru-patru mai am șanse și pot chiar să‑ți întorc partida.“ Și chiar dă patru-patru. Chibiții explodează. Omul cu negul dă cu șapca de pămînt. „Atacă-l acum, la baionetă!“, strigă cineva. Moșulețul ia linia en fanfare.

La masa alăturată se joacă ceva mai liniștit. Sînt doi strategi. În jurul lor e timp și de alte discuții. Despre moartea lui Ekeng. „Ai văzut că avea ceva cu inima?“ „Ba, pe naiba, cică n-avea nimic. Da’ stai să vezi după ce ies rezultatele alea de la toxicologie. Atunci o să se vadă ce-a ­luat omul, căă… sigur a luat.“

Apare un tip cu o geacă nouă bej peste un tricou în dungi, pantaloni bleumarin, de tergal, pălărie de pînză și ochelari. „Să trăiască dom’ colonel!“ – se aude dintre chibiți. „Să trăiți, băieți!“ – răspunde omul cu o oarecare îngăduință în glas, în timp ce dă o raită printre mese, parcă în inspecție. Chiar uitasem complet de „dom’ colonel“. Ăsta e un adevărat personaj național. Iată-l și aici.

Tablagiii de la masă încep să se înfierbînte. „Joci ca la Dîlga, da’ ai zar!“, strigă strategul aflat mai la ananghie. „Dar tot o să-ți arăt cum te bat, că n-ai venit aici de la țară să ne înveți pe noi. Joci fără nici un haz. Aici n-ai ce căuta așa.“ „Vezi-ți acolo de copilăria ta“, răspunde celălalt strateg. Dar și aici, după cîteva zaruri, nemulțumitul reușește să întoarcă jocul, în murmurele admirative ale privitorilor. „Da’ ce credeați“ – zice dintr-odată satisfăcut –, „adică lui nu i se încurcă părul? Să vedem, bre, acuși pe unde o mai scoți?“ „Păi, pe unde o scot de fiecare dată“, răspunde celălalt făcînd și un gest care stîrnește rîsete.

„Apropo de Ekeng“ – se bagă în vorbă un tînăr cu o șapcă roșie și un pulover plin de mătreață –, „o să vedeți că pînă la coadă o să zică că tot el a avut ceva, că el e de vină.“

Tînărul cară o servietă pîntecoasă și scorojită. Pare un slujbaș care trage chiulul. Un candidat perfect la titularizare în colțul șahiștilor din Cișmigiu. Trebuie doar să mai aștepte, să mai îmbătrînească. Fiindcă pentru o titularizare serioasă trebuie să fii deja ieșit la pensie. Pînă atunci, nu doar că n-ai destul timp de pierdut în parc, dar nici nu ești copt pentru așa ceva.

Foto: I. Iamandi

Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet
p 13 foto Alex Galmeanu jpg
image png
Despre dinozauri şi mamifere conectate (şi tatuate)
De pe margine, cei care privesc melancolic şi neputincios sînt doar dinozaurii.
image png
30 de ani mai tîrziu
Mă atrag tîrgurile cu vechituri într-un fel de neînțeles.
WhatsApp Image 2023 11 22 at 10 28 30 jpeg
Ceea ce nu poate reda o fotografie
Și cît de greu ar fi azi să-ți imaginezi încarnarea unei legături printr-un tom de hîrtie?
image png
image png
Schiță pentru o etică a recunoștinței
Gratitudinea e o recunoaștere a felului misterios în care ni se întîmplă binele.
image png
Recunoștința, darul „învățăceilor”
Ceea ce primesc eu de la „învațăceii” mei este extrem de prețios.

Adevarul.ro

image
Imagini spectaculoase de pe Transapuseana, cel mai scump drum din ţară. Primul tronson este aproape gata VIDEO
Primul tronson din drumul de 78 de kilometri, care face legătura între Aiud (Autostrada A10) şi zona Bucium – Abrud (DN 74), va fi recepționat în decembrie.
image
Schimbarea la față a Bisericii Ortodoxe Române: Aprobarea Sfintei Mucenițe Anticorupția
Sfântul Sinod a făcut publice măsurile pe care le ia pentru a combate corupția din cadrul Bisericii Ortodoxe. Preoții nu vor mai putea solicita și primi donații decât dacă acestea sunt de un real folos unităţilor bisericeşti, iar cei care vor fi prinși cu mită riscă excluderea din BOR.
image
Cât se pierde dintr-un porc viu după tăiere: Prețul real al unui kilogram de carne
Porcii „în viu” se vând cu prețuri cuprinse între 15 și chiar 25 lei/kg, însă puțini știu că după tăiere se pierde un procent uriaș din greutate, ceea ce face ca prețul să fie mult mai mare.

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic