În Cişmigiu
Marți e ziua cea mai bună ca să dai ochii cu jucătorii de table. Dacă pe șahiști probabil că nu‑i interesează prea mult ziua săptămînii, pentru tablagii ea are o semnificație specială. Așa că, marți fiind, mă îndrept plin de curiozitate spre locul cu pricina.
Prima oară cînd am dat peste acel colț al șahiștilor din Cișmigiu eram la liceu. La vremea aceea știu că am fost foarte surprins să descopăr o asemenea agora agitată într-o zonă oarecum ascunsă a parcului. Oamenii discutau plini de vervă despre fotbal (cu rare și precaute aluzii la chestiuni politice) sau jucau șah. Mutau foarte repede, mai ales în prima fază a jocului, dar, spre uimirea mea, care tocmai învățasem ceva șah, deschiderile erau ca la carte, așa cum nu m-aș fi așteptat de la niște bieți pensionari dintr-o țară prăpădită și înfrigurată cum era România pe atunci. M-a frapat și stilul lor agresiv și obiceiul de a pocni cu zgomot, la fiecare mutare, piesele pe tablă. Mi-aduc aminte cum colegul meu Costică a început dintr‑odată să le arunce tot felul de provocări verbale, doar de dragul de a se distra, iar ei mușcau din momeală și intrau instantaneu și aprins în dispută, tratîndu-l ca pe unul de al lor, deși era în uniformă de licean. De atunci am mai trecut pe acolo, poate, de cîteva ori, dar cu siguranță nu în ultimii 15 ani.
Și i-am găsit exact așa cum îi știam. Parcă sînt exact aceiași indivizi din urmă cu cîteva decenii, deși astăzi, cu siguranță, cea mai mare parte a celor de atunci sînt oale și ulcele. Jocurile, însă, s-au schimbat. La o singură masă se mai joacă șah (deși acum zona este marcată „oficial“ pe tăblițele din parc drept „zona șahiștilor“), la trei-patru mese table și la alte vreo șase rummy. Multe șepci, cîteva pălării și cîteva capete descoperite și cărunte. Numai bărbați. Unii se agită nervoși, alții moțăie bătrînește pe lîngă mese. Cîțiva chiar dorm de-a binelea, întinși pe băncile de pe margine. Marea majoritate sînt îmbrăcați cam ponosit. Aerul din apropierea lor nu e tocmai proaspăt. Ceea ce contează, însă, pare să fie spiritul, care e cît se poate de viu. La o masă de rummy se vorbește englezește. E acolo un tip slab și roșcat, genul anglo-saxon, cu o pălărie australiană pe cap. Bea Coca-Cola în timp ce amestecă piesele cu o mînă și vorbește cu un băiat mai tînăr. Pare un albatros rătăcit definitiv în București.
Mă apropii de cei doi șahiști în jurul cărora sînt mai mulți chibiți. Cel cu albele, un tip cu chelie (pare vreun fost inginer), joacă liniștit și amuzat de agitația adversarului. Acesta, uscățiv și încruntat, într-o haină de piele neagră și cu o șapcă la fel, pocnește puternic pe tablă fiecare piesă mutată, ca și cum ar pune o ștampilă, exact așa cum îmi aminteam de pe vremuri (obiceiul s-a păstrat) și mai și explică uneori: „Dau tare, să vezi și să auzi bine ce joc“. La cîte o mutare mai importantă, pocnește violent de două sau chiar de trei ori piesa, de parcă vrea s‑o înfigă în pătrățelul cu pricina. „Vezi că strici piesele“ – îi atrage atenția cineva de pe margine. „Și ce? Sînt ale mele, fac ce vreau cu ele. Ce, nu se mai găsesc lemne?“ La o mutare, inginerul stă mai mult pe gînduri, iar adversarul cu haină de piele îl taxează imediat: „Gîndești ca Iohannis“. Inginerul are însă un pion în plus care, în cele din urmă, îl duce la victorie. Se scoală brusc, invitîndu-mă tocmai pe mine să-i iau locul în fața încrîncenatului ins cu șapcă de piele. Printre dinți îmi strecoară: „Să știți că nu joacă rău“. Nu mă gîndisem să joc, eu trebuia să fac aici doar un reportaj incognito, dar îmi zic că dacă-i bal, bal să fie. Mă așez la masă și constat că stăpînul pieselor, politicos, deja și-a aranjat negrele în dreptul lui. Sînt deci cu albele, pot să aleg deschiderea. Gambitul damei. Am și eu parte de pocnirea pieselor pe tablă, de sar așchii de lemn din ele. N-am mai jucat în viața mea așa. E palpitant. Dacă întîrzii mai mult de cinci secunde cu mutarea, adversarul mă atenționează invariabil, ca un robot, cu glas subțire: „Ești la mutaahre!“ La un moment dat, pierd calitatea, cum se spune, în țîțîielile unui chibiț care încearcă să mă atenționeze, iar în cele din urmă sînt făcut praf. Cedez. „Să fii sănătos“, îmi urează partenerul în timp ce mă ridic de la masă. Dăm mîna. Nemaiavînd cu cine juca, își ia piesele și se retrage. Colțul șahiștilor rămîne fără nici un șahist.
Eu mă îndrept către masa cea mai animată, unde se joacă table. E curios cum la unele mese de table jucătorii sînt singuri, lăsați să-și vadă în liniște de partidă, iar în jurul altora sînt o mulțime de chibiți și o zarvă nemaipomenită. Oamenii par a se cunoaște de mult timp între ei. La rummy, în schimb, nu sînt aproape niciodată chibiți. Dacă e să fiu rău, aș spune că nici n-ar avea de ce. Am senzația că jocul ăsta s-a infiltrat acolo ca un parazit, ca o ciupercă. În sfîrșit, la masa de care mă apropii e veselie mare, cum spuneam. Tabla de joc, foarte uzată, pe care abia se mai văd semnele unde se pun pulurile, e așezată pe o păturică veche și zdrențăroasă, asemeni celor pe care multă lume le folosește încă pentru călcatul rufelor. Culorile pulurilor abia se deosebesc între ele, dar jucătorii le știu cu precizie. Joacă pe un ban partida și fiecare are în față o mulțime de mici monede de un ban. Cine știe pe unde au mai găsit așa ceva. Unul a pus pe masă un ceas de mînă, nu e clar dacă vrea să cronometreze ceva. Un altul, chibiț, trece rezultatele într-un carnețel. Caietul tablelor din Cișmigiu. Se joacă la mare risc, cu multe puluri descoperite și cu gesturi ample. Gesturile contează foarte mult în Cișmigiu. Jocul trebuie să fie un spectacol pentru privitori. Personalitățile jucătorilor se exprimă prin gesturi teatrale și vorbe de duh.
Un tip gras, genul vulgar, cu o mină supărată, începe să tîrîie pe lîngă noi, cu mult zgomot, un scaun din acela verde, de lemn, cu brațe de fontă. Deranjează pe toată lumea. Unii încep să-l bodogăne. „Păi, hai să aducem mai multe scaune aici, să jucăm dracu’ un rummy“, zice el. „Nu drăcui, că nu-i frumos“, îl admonestează un bătrînel cărunt cu ochii albaștri. „Dă-te-n pizda mă-tii!“ – reacționează grasul. „Păi, vrei să jucăm sau nu?“ „Bine, jucăm, jucăm.“
La masa „mea“ se înfruntă un nene cu un neg mare pe față și mult metal în gură și un moșuleț în trening, cu părul rar și dinți puțini. Moșulețul joacă ticăit, spre exasperarea celui cu negul, care-l tot grăbește: „Hai, că-ți trece timpul. Hai, că aia nu așteaptă. Și, oricum, nu mai ai nici o șansă. Marț cu ele în casă la mine îți dau!“ Moșulețul stă chiar rău, cu vreo două puluri scoase pe margine, cu care încearcă să intre. „Da, dar nu te gîndești“ – zice el timid – „dacă dau patru-patru mai am șanse și pot chiar să‑ți întorc partida.“ Și chiar dă patru-patru. Chibiții explodează. Omul cu negul dă cu șapca de pămînt. „Atacă-l acum, la baionetă!“, strigă cineva. Moșulețul ia linia en fanfare.
La masa alăturată se joacă ceva mai liniștit. Sînt doi strategi. În jurul lor e timp și de alte discuții. Despre moartea lui Ekeng. „Ai văzut că avea ceva cu inima?“ „Ba, pe naiba, cică n-avea nimic. Da’ stai să vezi după ce ies rezultatele alea de la toxicologie. Atunci o să se vadă ce-a luat omul, căă… sigur a luat.“
Apare un tip cu o geacă nouă bej peste un tricou în dungi, pantaloni bleumarin, de tergal, pălărie de pînză și ochelari. „Să trăiască dom’ colonel!“ – se aude dintre chibiți. „Să trăiți, băieți!“ – răspunde omul cu o oarecare îngăduință în glas, în timp ce dă o raită printre mese, parcă în inspecție. Chiar uitasem complet de „dom’ colonel“. Ăsta e un adevărat personaj național. Iată-l și aici.
Tablagiii de la masă încep să se înfierbînte. „Joci ca la Dîlga, da’ ai zar!“, strigă strategul aflat mai la ananghie. „Dar tot o să-ți arăt cum te bat, că n-ai venit aici de la țară să ne înveți pe noi. Joci fără nici un haz. Aici n-ai ce căuta așa.“ „Vezi-ți acolo de copilăria ta“, răspunde celălalt strateg. Dar și aici, după cîteva zaruri, nemulțumitul reușește să întoarcă jocul, în murmurele admirative ale privitorilor. „Da’ ce credeați“ – zice dintr-odată satisfăcut –, „adică lui nu i se încurcă părul? Să vedem, bre, acuși pe unde o mai scoți?“ „Păi, pe unde o scot de fiecare dată“, răspunde celălalt făcînd și un gest care stîrnește rîsete.
„Apropo de Ekeng“ – se bagă în vorbă un tînăr cu o șapcă roșie și un pulover plin de mătreață –, „o să vedeți că pînă la coadă o să zică că tot el a avut ceva, că el e de vină.“
Tînărul cară o servietă pîntecoasă și scorojită. Pare un slujbaș care trage chiulul. Un candidat perfect la titularizare în colțul șahiștilor din Cișmigiu. Trebuie doar să mai aștepte, să mai îmbătrînească. Fiindcă pentru o titularizare serioasă trebuie să fii deja ieșit la pensie. Pînă atunci, nu doar că n-ai destul timp de pierdut în parc, dar nici nu ești copt pentru așa ceva.
Foto: I. Iamandi
