Cîteva rămăşiţe lîngă desenul lumii

„Colegiile de Cartografi alcătuiră o Hartă a Imperiului care avea Mărimea Imperiului și coincidea întocmai cu el… În pustiurile dinspre Apus mai dăinuie, încă, zdrențuite, Ruine ale Hărții.“ (J.L. Borges, Despre rigoare în știință)

Hărțile n-au fost, de-a lungul istoriei constituirii lor, numai desene ale lumii, ci și hieroglife care au transcris veritabile romane de aventuri. Reprezentarea la scară a ceea ce există, dacă privești orizontal înspre toate punctele cardinale, a survenit mai mereu în urma impulsurilor cîtorva temerari. Cei care au dorit să vadă, să atingă și să deseneze sfera Pămîntului, cît mai detaliat, au călătorit, au suferit și nu de puține ori au plătit cu viața. Desenul lumii s-a extins, treptat, în urma sacrificiului lor, acoperind o suprafață care a crescut, exponențial, din secolul VI î.Hr. pînă în secolul al XIX-lea. Presupozițiile cu care s-au înarmat, la plecare, marii navigatori au fost hrănite de cosmografii antice, de metafizici medievale, de sisteme universale pe care alții, înaintea lor, le conturaseră cu intensitatea unui orizont al cunoașterii incomplet și precar. Peste ce dai, dacă depășești anticele „Coloane ale lui Hercule“ (strîmtoarea Gibraltar), pe misteriosul Okeanos? Cum se ajunge în presupusele Indii, pe apă? Se poate trece din Atlantic în Pacific, depășind Americile, prin nordul lor („Pasajul de Nord-Vest“) sau prin sud („Strîmtoarea lui Magellan“)? Există Terra Australis Incognita (Antarctica), legendarul pămînt din sudul extrem? Au fost dileme care au generat multe reprezentări planiglobe și, implicit, nenumărate aventuri.

Una dintre primele hărți a fost alcătuită de hispanicul Pomponius Mela (secolul I d.Hr.) și, pe baza unui bogat imaginar predecesor (Pitagora, Parmenide, Posidonius, Strabon), el a desenat lumea cunoscută ca pe-o îngrămădire informă de tărîmuri, plutind pe un ocean unic. Cardinalul francez Pierre d’Ailly a dat, la începutul secolului al XV-lea, o Imago Mundi, iar cosmograful Paolo Toscanelli a desenat, în aceeași vreme, o hartă universală în care Asia era schițată în locul neștiutelor Americi. O hartă apropiată de aspectul celor de azi (fără Australia și arhipelagurile Oceaniei, fără Arctica și Antarctica) a fost cea a flamandului Abraham Ortelius (1570), creatorul primului atlas geografic modern (Theatrum Orbis Terrarum), urmată de o alta, a olandezului Frederick de Wit (Nova Orbis Tabula in Lucem Edita, aproximativ 1665), cu patru cercuri reprezen­tînd, atît cît se cunoșteau atunci, emisferele vestică și estică, respectiv nordică și sudică. Mulți dintre geografii antici intuiseră sfericitatea Pămîntului, iar primii care au contrazis „platoul“ lui Ptolemeu, în favoarea „sferei“ lui Pitagora, au fost Vasco da Gama și Cristofor Columb. Cînd au ridicat ancora spre necunoscut, aveau în minte hărțile lui Toscanelli și d’Ailly, dar și primul glob terestru, realizat de cosmograful german Martin Behaim, cu puțin înainte. Mituri, reprezentări, povestiri, intuiții și legende anterioare, toate au alcătuit documentele pe care s-au bazat toți aventurierii secolelor XV-XIX. Imago Mundi s-a conturat din aglutinarea concentrică a descoperirilor și a mărturiilor celor care au avut curajul de-a părăsi spațiul securizant al pămîntului de sub picioare.

Uriaşa dorință de a afla

Circumnavigațiile unor Magellan, Drake, Dampier și Cook, explorările unor Bering, Hudson, La Pérouse, Franklin și Amundsen, proiecțiile plane ale lui Mercator au dus, pînă în secolul al XIX-lea, la completarea definitivă a marelui desen terestru. C-au vrut să revendice noi teritorii pentru suverani, să confirme o fantasmă geografică, să facă observații științifice, să găsească noi rute și punți între oceane sau parfumatele mirodenii ale Orientului, pentru cei cu o anume dinamică a sîngelui, a explora necunoscutul a fost acțiunea prin care viața a avut sens. Fără ca ei s-o știe, neapărat, au generat evenimentele prin care harta lumii s-a născut, de-a lungul a cinci secole. Unii s-au întors din călătorie, ca să povestească (William Dampier, Samuel Wallis, Louis-Antoine de Bougainville, Étienne Marchand, Ivan Feodorovici Krusenstern, Faddei Faddeevici Bellingshausen, Dumont D’Urville), alții (Bartolomeu Dias, John Cabot, Francis Drake, Juan Ponce de Léon, Giovanni da Verrazano, William Barents, Henry Hudson, Vitus Bering, James Cook, Jean-François de La Pérouse) n-au mai apucat. Unii au dus în viață aventura pînă la capăt, pentru alții ea a trecut, accidental, în posteritate. Cei care au murit încercînd s-o sfîrșească și‑au pierdut numai trupul, prizonier inevitabil al naturii potrivnice, într-un timp al ignoranței, al iluziilor și al catastrofelor, dar și al unei uriașe dorințe de a afla.

Despre unul dintre cei mai renumiți „martiri ai hărților lumii“ va fi vorba, mai jos, într-o scurtă narațiune a faptelor care l-au consacrat. L-am ales pentru măreția tragică a aventurii lui și pentru poziția cronologică ab initio, în istoria descoperirilor geografice. El a marcat borna de la care harta lumii a fost desenată jur-împrejur o dată pentru totdeauna, prin sacrificiul desenatorului, și a fost unul dintre cei care, odată intrați în aventură, au murit, visînd s-o-mplinească.

Fernando de Magellan, navigator portughez cu o largă experiență în bătălii pe mare și pe uscat, a dorit să caute o trecere prin vest spre Indii, care să evite Africa și să prospecteze marginile continentului american (se cunoșteau deja istmul Panama, faptul că America e un nou continent și că dincolo de el e iarăși o mare întinsă). Regele Manuel al Portugaliei l-a refuzat și, precum Columb, a fost sprijinit de cel al Spaniei. A plecat în 1519, din Sevilla, cu cinci nave (Trinidad, San Antonio, Concepción, Victoria și Santiago), și a ajuns în același an în Brazilia. În 1520 a atins Rio de la Plata și San Julian, la 49 grade latitudine sud. A reprimat revolte la bord și a pierdut o corabie trimisă în recunoaștere pe coastă. Pe 21 octombrie 1520 a descoperit o trecere între Țara de Foc (numită așa de el însuși, fiindcă zărise pe coastă coloanele de fum ale băștinașilor) și Patagonia, adică strîmtoarea ce-i va purta numele. O corabie s-a revoltat în fața pericolelor necunoscutului și s-a întors. Cu celelalte trei, a ajuns în Pacific, în noiembrie 1520, a trecut pe lîngă alte arhipelaguri ale Pacificului, de-a lungul coastei Chile și, adesea, s-a luptat cu băștinași ostili. Epuizați, decimați de scorbut și de foame, au ajuns, pînă la urmă, în Filipine.

În 27 aprilie 1521, Magellan (asemenea lui James Cook, peste două secole), implicat în conflictul dintre triburile locale indoneziene, a fost ucis într-o luptă de mai multe lovituri ale băștinașilor, după ce se apărase eroic. Făcuse primul înconjur al lumii, ceea ce i-a conferit aura primului mare aventurier, dincolo de vestitele Coloane ale lui Hercule și de imensa barieră a Americilor. Cei rămași, din echipajul său, au mai pierdut două corăbii, oameni, iar la 13 decembrie 1521 ultimul vas rămas, Victoria, a plecat sub comanda lui Sebastian del Cano. A ajuns în Spania pe 6 septembrie 1522, cu 18 oameni din 60, după alte luni de navigație în condiții dure, dar cu doritele mirodenii.

Azi, desenul universal al lumii nu mai are ruine, Imago Mundi e o hieroglifă completă. Pe marginile marii hărți întrezărim numai rămășițele memoriale ale celor care au contribuit, adesea dramatic, la alcătuirea ei. Le-o datorăm.

Adrian G. Romila este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării, Editura Cartea Românească, 2015.