„Înainte premiile erau în lei-tramvai. Dar tot era mai bine“ - interviu cu marele maestru la şah Constantin IONESCU
La cei 57 de ani ai săi, Constantin Ionescu a văzut multe în șah. În timpul comunismului, mergea cu un coleg cu Oltcit-ul prin țările socialiste, ba chiar și prin cele capitaliste, în turnee de șah pe care le legau unul după altul. Astăzi e mai mult la birou la federație și rezolvă probleme, nu de șah, ci administrative. Îmi trece în revistă cîte surse de venit îi trebuie unui jucător ca să trăiască exclusiv din șah în România.
Ar fi turneele open, în care poate juca ce șahist vrea, numai să plătească taxa de participare. La un open, locul întîi înseamnă maximum 3000-4000 de lei. Dar e un singur loc 1 și zeci sau sute de participanți. Bine, nici în Europa premiile la open nu sînt mai mari, sînt în jur de 1000-2000 de euro. Dar în ultima vreme e o invazie de șahiști indieni foarte buni care „iau caimacul” europenilor în aceste turnee.
Este apoi indemnizația de membru al unei echipe de club. Să zicem 1000-1500 de lei, plus bonuri de masă, dar măcar e un venit lunar. Și ar mai fi și lecțiile online sau ca invitat pe care un șahist bun le poate da și care ajung și la 50 de euro pe oră. Din antrenorat se cîștigă destul de bine. Apoi mai scrii un articol, o carte și mai iei și de aici niște bani.
De fapt, ce înseamnă „șahist profesionist”?
E jucătorul care are un ELO (rating-ul șahiștilor, n.r.) de aproximativ 2600 de puncte, dacă nu chiar 2700. De fapt, e foarte greu să te menții la acest nivel dacă mai faci și altceva, chiar și legat de șah. De pildă, dacă predai. Îți ieși din mînă dacă, în loc să te antrenezi la nivelul tău, te cobori să explici celor mai slabi.
Și cîți șahiști români corespund unei asemenea definiții?
Păi, sigur sînt membrii lotului național de șah, marii maeștri Constantin Lupulescu, jucătorul român cu cel mai mare ELO la ora actuală, Mircea Pârligras, campionul național pe 2016, Mihail Marin, un autor foarte serios de cărți și DVD-uri de specialitate, și Vladislav Nevednicii, jucător din Republica Moldova, dar care joacă pentru România și care recent a cîștigat Open-ul de la Alba Iulia. A mai fost și Dieter Nisipeanu, dar el acum joacă pentru Germania.
Cîte cluburi de șah sînt în România?
N-aș putea spune, dar cert e că după 1990 cluburile dispar constant, an de an. Iată, anul acesta a fost cazul clubului bucureștean Apa Nova, unde juca Mihail Marin, care a dispărut peste noapte. Iar cluburile cu sedii proprii, dedicate, cu personal și tot ce le trebuie, cluburile la care să vină după-amiaza și amatorii să joace și să se întîlnească, le numeri pe degete în toată țara. Dau două exemple, clubul RATB în București și Medicina în Timișoara.
Dar șahiștii de top pot juca și în străinătate.
Da, sigur, Lupulescu și Pârligras joacă în Bundesliga, campionat serios și puternic. O partidă jucată acolo e remunerată cu 100-200 de euro, plus cheltuielile de drum. Dar poți juca și în Austria, în Franța, în Serbia. După 1990, vreo zece ani eu am jucat în Spania, în circuitul catalan.
De ce performanțele șahiștilor români nu mai sînt la nivelul de dinainte de 1989?
Poate că atunci lucrurile erau mai liniștite, mai așezate. Ca șahist de top, atunci erai angajat la o întreprindere, îți mergea salariul de inginer, să zicem, iar tu nu aveai grija ce faci dacă nu cîștigi. Erai poate mai detașat, te puteai concentra mai bine pe pregătire și în concurs.
Bine, dar în aceeași situație sînt și ungurii, și polonezii. De bulgari nu mai spun, au avut după 1990 și un campion mondial, pe Topalov, șahist născut la Ruse, lîngă Giurgiu.
Da, dar la ei s-a tranșat mai repede chestiunea finanțării. Șahiștii lor au fost puși brusc în fața perspectivei de a se descurca neasistați, de a se profesionaliza individual. Și au făcut-o, așa cum fac dintotdeauna șahiștii din Vest, care nu au avut o perioadă comunistă și alta capitalistă.
Dar cînd era mai bine pentru șahiștii profesioniști din România, înainte sau după 1989?
Înainte. Îmi amintesc că în 1988 am jucat la Havana, în Cuba, dar am avut toate plătite, cazare, masă. Și am luat locul 2 și un premiu de 4000 de lei, o sumă frumușică, echivalentul pe atunci a două salarii. Dar pe atunci erau șahiști români care făceau și mai mulți bani. Florin Gheorghiu a turbat într-un an, cînd a făcut 10.000 de dolari și, cînd a ajuns acasă, i‑au luat valuta și i-au dat în schimb „lei-tramvai”, adică lei la cursul lor de patru lei la un dolar. Am pățit și eu ceva similar, la alt nivel de cîștig. Plecam cu colegul Ovidiu Foișor prin Europa și jucam mai multe turnee, unul după altul, dar la sfîrșit tot cu „lei-tramvai” mă alegeam.
a consemnat Ionuț IAMANDI
Foto: I. Iamandi
