Există o casă pentru mine în poemele tale
Îmi plac hotelurile. Cîndva îmi plăcea în vizită, pentru că asta însemna că cineva te primește la el acasă. Iar la altcineva era altundeva, în locul în care regulile nu sînt cele de acasă, acolo unde nici măcar tu nu ești cel de acasă. Dacă ai apucat să te dezrădăcinezi o dată, nu mai refaci un acasă complet nicăieri. Pentru că va exista mereu un alt loc căruia îi aparții. În hotel nu aparții nimănui. Într-o zi, mi-am dat seama că singura casă permanentă este și va fi în laptopul meu. Acolo, sau mai degrabă aici, unde scriu acum, e cel mai intim spațiu în care mă pot afla. Aici pot aluneca în cea mai nestingherită intimitate, în cele cîteva texte ale mele prin care navighez. Cu ele alături, reconstruiesc din temelii, de fiecare dată, în orice colț al lumii m‑aș afla, un acasă de care am nevoie. Așa am înțeles că acasă e mobil și fluid, și că sînt locuri străine unde te poți simți atît de la tine.
Există locuri unde poți construi o casă fără măcar să bagi de seamă. Cînd am cunoscut-o pe Athena Farrokzad, eram într-un spațiu complet străin, cu oameni necunoscuți, cu obiceiuri diferite. Venisem ca să plec. Și cînd am plecat, am crezut că nu mă voi mai întoarce niciodată. După fix patru ani de la prima mea călătorie în Suedia, m-am întors acolo pentru a noua oară, ca să lansăm împreună cartea noastră comună, Trado, la Editura Albert Bonnier, în colaborare cu Rámus. Lansarea a însemnat rezistență, schimbare continuă, disponibilitate permanentă, presiunea interviurilor, a cronicilor, zile multe în diverse hoteluri, călătorii, valiza tîrîtă după mine dintr-un loc în altul, rucsacul cu laptopul, cea mai de preț avere, a însemnat să înot continuu într-o altă limbă, pe care nu o cunosc, dar pe care am început s-o înțeleg. În acești patru ani, noi două am făcut multe lucruri, Trado este o consecință a lor: am tradus mai întîi, în vara lui 2013, la București, Floarea de menghină, din română în suedeză, publicată apoi la Editura Rámus. Am tradus și cartea de debut a Athenei, Vitsvit, de data asta lucrînd foarte mult pe Skype. Albdinalb a fost lansată la Pandora M, în colecția „Cercul Poeților Apăruți“, în noiembrie 2013. În primăvara următoare am descoperit că, de fapt, scriem texte una despre cealaltă, că persoana, stilul și gîndirea celeilalte s-au strecurat treptat în propriile noastre poeme, ca o acceptare a felului în care te transformă întîlnirea cu un alt poet și traducerea lui, totodată. Pînă într-acolo încît să scrii „Există o casă pentru mine în poemele tale“. Acesta e versul Athenei. La fel și următorul: „Eu am spus: Acolo de unde vin, fugim de un loc care nu ne-a aparținut niciodată.“ Sau: „Fratele meu a spus: Uneori aș vrea să mor într-o țară / unde oamenii să îmi poată pronunța numele.“ În Suedia, timp de două săptămîni, am fost întrebată în fiecare zi cum se pronunță corect numele meu, mai ales partea a doua, Cârstean. La televiziune, la radio, înaintea lecturilor din fiecare seară. În eseul nostru poetic din Trado, despre traducere, trădare și revoluții moștenite, povestim despre șibolet, reamintindu-ne și acest citat din Jacques Derrida: „Un schibbolet (…) désigne, dans sa forme et son usage le plus générale, chaque signe insignifiant et arbitraire, par exemple la différence phonétique entre schi et si, quand celui devient discriminatoire, crucial et distinctif. Cette différence n’a pas de sens en soi, mais elle devient ce qu’on doit apprendre de reconnaître et surtout marquer, pour prendre le pas, pour passer la frontière à un endroit, le seuil à un poème, pour que ce soit accordé un asile ou une place legitime dans une langue. Pour ne plus être hors de la loi.“ A fi acasă înseamnă a fi primit, a nu fi în afara legii. Am fost întrebate, într-unul dintre interviurile radiofonice, care ar fi parola salvatoare în zilele noastre, șiboletul contemporan. Ce ar trebui să pronunțăm la frontiere ca să trecem mai departe. Am răspuns: propriile noastre nume. Și mai mult de atît, cei care ne primesc ar trebui să pronunțe corect numele noastre, ale celor care venim. Noul șibolet azi îți poate asigura o casă, noul șibolet e însăși casa. La fel precum și limba în care te trezești dintr-odată poate fi acasă.
Nu știu suedeza și nici Athena – româna. Ne-am asumat acest handicap în traducerile noastre. Asta a sporit efortul de înțelegere, explicațiile pentru fiecare vers și fiecare expresie în parte. Limba în care comunicăm este franceza, în interiorul ei se negociază sensurile, se fabrică gîndirea care precedă transportarea sensurilor și a expresiilor. Nimic în aceste teritorii în care ne mișcăm pentru a traduce, pentru a ne traduce și implicit a ne citi reciproc, nu ne aparține. Nu sîntem stăpîne nicăieri. Teritoriile sînt doar spații efemere prin care ne transportăm una pe alta în casa celeilalte, nu proprietăți. Știu că atunci cînd Athena Farrokhzad afirmă: „Svetlana a spus“, acolo nu e decît o proiecție a mea, una dintre ele. Dar simt că în interiorul textului e un loc pentru mine, în cea mai pură intimitate a scrisului altui poet, a altei limbi. La fel cum această carte comună a făcut loc, pentru mine, în lumea suedeză și, pentru Athena, în cea românească.
M-am simțit acasă în Suedia cînd au insistat să îmi pronunțe corect numele. M-am simțit acasă în hoteluri, în gări, peste tot unde am citit, unde oamenii au pus întrebări, mai multe ca oricînd în România, unde au vrut să afle. Și asta chiar dacă pe drumul dintre un acasă și altul, regina-nopții își poate pierde mirosul, de exemplu. Eu am scris în poemele mele „regina-nopții“ și m-am gîndit la toate balcoanele românești, vara, pe seară, cînd parfumul florilor ăstora începe să se amestece cu cel de ardei copți. Am văzut apoi regina-nopții pe balconul Athenei și am spus: „cînd se lasă seara peste Bagarmossen / diferențele dintre locul din care ai plecat și cel în care ai venit se șterg.“ Athena a spus: a, e simplu, regina-nopții avem și aici, exact același cuvînt, uite o floare care nu ne face nici o problemă la traducere. Perfect, am spus eu, hai să ne uităm puțin și pe Google, s-o vezi cum arată. Și atunci am descoperit că cele două regine nu-s una și aceeași, că cea a Athenei nu are parfum și nici albă nu-i. Și-atunci a trebuit să decidem ce păstrăm: parfumul, sau cuvîntul. În cazul acesta, am păstrat cuvîntul și am sacrificat parfumul. Aveam neapărată nevoie de regină, n-o puteam elimina din joc. Regina-nopții de acasă a ajuns să fie diferită de cea din cealaltă casă. Cu toate astea, s-a adaptat, a supraviețuit. Oare regina asta a fost un șibolet salvator?
Mă simt acasă în scrisul Athenei. Acasă poate fi și într-o carte, în textele din laptop, în restaurantul unui hotel necunoscut, în care ai dormit doar o noapte și unde iei micul dejun și citești prima cronică la Trado, în cotidianul Sydsvenskan.
Svetlana Cârstean este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa, scrisă împreună cu poeta suedeză Athena Farrokzad, se numește Trado și a apărut în limba suedeză la Editura Albert Bonnier.
