O viaţă de om, întreagă
Casa-vagon, construită de bunici în anii ’60, în mahalaua unui oraș de provincie, a fost acasă pînă am plecat la facultate. După aia a devenit, fără să-mi dau prea bine seama cum, „la ai mei“. Primul loc din București care am simțit că-mi aparține cu adevărat a fost cămăruța de cămin pe care mi-am improvizat-o în fostul Hotel Tranzit. Și de ea se leagă coșmarul meu „locativ“ recurent, care se desfășoară după același scenariu de fiecare dată: mă întorc la cursuri, după vacanța de vară, umblu năucă prin oraș și nu mai am unde să mă cazez, pentru că locul meu minuscul, cu tot cu geamul lui cu perdele galbene, a dispărut de pe fața pămîntului. Și după mai bine de 20 de ani, mă trezesc cu un gol imens în stomac.
Am locuit, apoi, în alte două garsoniere și într-un apartament, de care nu m-am lipit niciodată. Mă simțeam în trecere, spre un „acasă“ pe care nu mai știam prea bine unde să-l găsesc. Nu puteam să mă apuc de nimic, nu-mi venea să-mi desfac bagajele, cu gîndul că, în curînd, o să plec mai departe. Starea de provizorat mă înnebunea. Am mai căutat. Am dat, dintr-o mare întîmplare, de agentul Pisică, care era pe cale să bată palma cu niște francezi pentru un apartament dintr-un bloc cu patru etaje, aflat lîngă Grădina Icoanei. I-am spus că mi-aș dori măcar să-l văd, chiar dacă n-aveam nici o șansă. Dacă m-ar fi întrebat cineva care era locul din București în care mi-ar fi plăcut să locuiesc, aș fi spus fără să stau nici o clipă pe gînduri că acolo, între cele două parcuri, printre casele melancolice din Piața Cantacuzino.
Am urcat împreună la ultimul etaj. Ne-a deschis proprietarul, care semăna ca două picături de apă cu actorul Dustin Hoffman. Cînd am văzut apartamentul micuț, dar extrem de luminos, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu aveam banii și, oricum, fuseserăm preveniți că urma să fie dat în curînd altcuiva. Dar eu simțeam că e al meu, că regăsisem ceva ce pierdusem cu mult timp în urmă, cînd plecasem din casa alor mei. Și poate că, uneori, casele sînt ca pisicile, și își aleg ele oamenii care să le locuiască. Altfel, mi-e destul de greu să găsesc o explicație pentru cum s-au potrivit și s-au aranjat lucrurile în cele din urmă.
Odată mutată acolo, m-am liniștit. Ca și cînd m-aș fi adunat de pe drumurile unei călătorii lungi. În doisprezece ani s-au întîmplat multe: am scris, am rîs, am făcut planuri, am călătorit și m-am întors, m-am întristat, am suferit și mi-a fost bine. În fiecare acasă chiar e o viață de om, întreagă.
Ilustraţie de Ion BARBU
