Ce am putea citi
I-am întrebat pe membrii redacţiei noastre ce ar recomanda dacă ar fi librari, cuiva care spune că vrea să cumpere nişte cărţi pentru a citi în vacanţă.
● Marius CHIVU
Pentru mine, cartea perfectă pentru vacanţă este SAS. Ghidul supravieţuitorului de John „Lofty“ Wiseman (Editura Nemira), un fel de Biblie (are peste 700 de pagini) cu tot ce trebuie să ştii pentru a supravieţui oricînd şi oriunde, în funcţie de anotimp, indiferent de problemele pe care le poţi avea. Te învaţă cum să interpretezi semnele şi urmele, cum să te orientezi în spaţiu, ce trebuie să ştii despre climă şi mediul înconjurător, cum să ţi îngrijeşti corpul şi organismul în situaţii extreme, ce poţi mînca (plante, insecte, animale), cum să construieşti adăposturi, cum să vînezi şi să pui capcane, cum să găteşti, cum să te oblojeşti... Sfaturile şi informaţiile sînt însoţite de scheme şi tabele, ilustraţii şi grafice – orice numai să înveţi cum să te foloseşti de mediul înconjurător. E o carte care te face bărbat!
● Stela GIURGEANU
De ce te agăţi cînd succesul te apasă, cînd aşteptările celorlalţi te fac să te îndoieşti de tine? În Fugă. Autobiografia – Ronnie O’Sullivan. O poveste autentică şi sinceră despre cum îţi menţii echilibrul cînd ştacheta succesului este ridicată foarte sus. Cel mai talentat jucător de snooker, după cum este cunoscut Ronnie O’Sullivan, semnează această carte despre demonii îndoielilor şi despre latura dependentă a oamenilor. Fiind o fire uşor labilă, surescitat, înclinat spre tot felul de dependenţe, de la droguri la sport, multicampionul îşi povesteşte trăirile şi întîmplările care s-au derulat în viaţa lui după cîştigarea Campionatului Mondial de Snooker din 2012, cînd presiunea psihică a succesului era precum „un bolovan legat de gît“. Este o mărturisire de o sinceritate uluitoare despre a doua parte a carierei lui, prima fiind „colorată“ de alcool, droguri şi Prozac. Care au fost resorturile care l-au menţinut pe linia de plutire şi care i-au adus, anul următor, un nou titlu de campion?
● Andrei MANOLESCU
Mai mereu, înaintea unei vacanțe îmi făceam speranțe că voi citi o mulțime de cărți pe care le consideram restante. De obicei însă, la sfîrșitul fiecărei asemenea perioade, constatam dezamăgit că nu reușisem nici pe departe ce-mi propusesem. Și am o vagă bănuială că nu eram singurul care pățeam așa ceva. Spun lucrurile astea la trecut pentru că de la o vreme mi-am propus să învăț ceva din propria experiență și să iau măsuri. Adică, să nu-mi mai propun pentru vacanță cine știe ce lecturi complicate, să nu mai iau rafturi întregi cu mine. Vacanța e vacanță și în ideea asta am de gînd să fac și recomandarea de lectură pentru cine crede că i se potrivește. Autoarea e de-a dreptul clasică, dar în cine știe ce înalte cercuri simandicoase, ar putea fi considerată prea soft. Construcția romanelor ei e însă, de cele mai multe ori aproape perfectă și la fel de minuțioasă ca și crimele pe care le descrie. Deja cred că ați ghicit, e vorba de Agatha Christie. Romanele ei se găsesc în toate librăriile și nu mai au nevoie de vreo recomandare. Și nu e nici o rușine să citești romane polițiste, mai ales dacă sînt de un asemenea nivel. Lăsînd la o parte ultracunoscutele 10 negri mititei, Crima din Orient Expres sau Moarte pe Nil, încercați de pildă, Vinovat fără vină, O moarte anunțată sau 13 la cină, așa cum au fost titlurile traduse în română. Veți avea o vacanță plăcută.
● Matei MARTIN
Prietenul meu Tinuţ e aparent superficial, evident imatur, poate prea laissez-faire, un pic cam golan, temeinic fără să fie grav. Trăieşte un început de vară ca pe un început de drum. Atunci cînd ne am împrietenit, acum mulţi ani, am crezut că-i fratele meu geamăn. Pe vremea aceea, nici eu nu număram zilele de vacanţă rămase şi nici la „obligaţiile“ şcolare nu mă prea gîndeam decît obligat. În plus, ascultam aceleaşi muzici, rîdeam la aceleaşi bancuri şi frecventam aceleaşi locuri fără să ştim unul de celălalt.
Tinuţ ştie foarte bine despre ce vorbesc: dacă tot plecaţi în concediu, poate aveţi nevoie de nişte exerciţii de cum e să fii fără griji. Şi fără griji, cu adevărat fără griji, eram doar în adolescenţă, cînd o zi de vacanţă dura nesfîrşit, cînd iubirile se făceau şi se desfăceau într-o clipă şi cînd găseam fericirea într-o sticlă de Pepsi. Romanul lui Ovidiu Verdeş – Muzici şi faze (ediţia a III-a, revăzută, Editura Polirom, 2016) e un bun pretext pentru a regăsi această stare.
● Matei PLEȘU
Tînărul Stalin, de Simon Sebag Montefiore (apărută la editura Polirom, în traducerea Justinei Bandol). Cartea cuprinde o amplă și pasionantă biografie a anilor de formare ai viitorului tiran, din care aflăm cum Stalin, împreună cu o bandă de tîlhari, proscriși și asasini (teroriști, am spune astăzi), a reușit să schimbe cursul istoriei și să îngenuncheze o lume întreagă. De mare actualitate.
● Adina POPESCU
În ultima vreme, citesc mai mult cărți pentru copii decît pentru adulți și datorită lor mă simt tot timpul în vacanță. Așadar, dacă în această vară vă propuneți să vă reîntoarceți la copilărie sau doar să citiți alături de copiii voștri, vă recomand noile cărți pentru copii de la Editura Arthur, scrise de autori români contemporani. Editura Arthur are un proiect coerent în ceea ce privește relansarea literaturii pentru copii scrisă de autori români, pentru că, așa cum am mai spus-o, avem nevoie și de povești care să se petreacă la Bîrlad și la Tecuci, nu doar la New York, Hogwarts și pe alte meleaguri îndepărtate. De pildă, cartea lui Alex Moldovan, Olguța și un bunic de milioane, se petrece la Cluj, personajul principal este o adolescentă sofisticată, oarecum hipsteriță, care ascultă jazz, are un bull terrier pe nume Farid, uneori preferă cîte o șaorma mîncării bio și trece prin mai multe aventuri „locale“, cu iz de roman polițist. Dosarul Poporn al Anei Rotea, o povestitoare prin excelență, este tot un roman polițist cu detectivi ca Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu şi Şerloc, care-l salvează pe porcușorul de Guineea Popcorn al lui tanti Geta, de la 4. Lavinia Braniște, cunoscută ca autoare pentru adulți, a publicat Rostogol merge acasă, o carte cu o barză la final de carieră și un porcușor nou-născut care urmează să fie livrat familiei. Și nu în ultimul rînd, vă recomand antologia Uite cine vorbește, cu texte delicioase semnate de Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Dan Stanciu, Florin Bican și mulți alți scriitori „pentru oameni mari“ care și-au propus să scrie și pentru copii. Eu am scris o poveste cu un umbrel care a fost uitat în deșertul Sahara unde, precum se știe, nu plouă niciodată.
● Iaromira POPOVICI
Elif Shafak, Cele 40 de legi ale iubirii, Polirom, 2014 (traducere de Ada Tanasă), este un roman plăcut și ușor de citit, la o primă privire. De fapt, o poveste despre lucrurile esențiale ale vieții: iubirea și relația cu divinitatea. Iubirea văzută mult mai larg decît „îndrăgosteala“ cunoscută. Devenită un mod de viață, de raportare la lume și de înțelegere a ei, de desăvîrșire personală: „Fiecare iubire și prietenie adevărată e povestea unei prefaceri neașteptate. Dacă sîntem aceiași oameni înainte și după ce-am iubit înseamnă că n-am iubit destul.“ Și legată de supunere. Care nu e, așa cum am tinde să credem, doar ceva negativ: „Supunerea nu înseamnă să fii slab sau nepăsător. Nu duce nici la predestinare, nici la renunțare. Tocmai dimpotrivă. Adevărata putere stă în supunere – o putere ce vine dinlăuntru. Cei ce se supun naturii vieții vor trăi într-o liniște și o pace netulburate chiar și atunci cînd întreaga lume largă trece prin tulburare după tulburare.“
Poveste scrisă pe un ton simplu, de multe ori cu aerul că ar deține adevărul absolut. Și, totuși, nesupărător, într-o logică a poveștilor și pildelor.
● Ana Maria SANDU
Îmi amintesc de toate cărțile citite în vacanță, pe plajă. De la umezeală și-au schimbat forma și sînt umflate ca niște gogoși. Au căpătat un aer melancolic, de călătoare, așa că am mereu mare grijă ce mi pun în bagaj, la plecare. Dacă n-aș fi citit-o deja, anul ăsta, mi-aș lua, ca și altădată, romanul Zeruyei Shalev, Durere (Editura Polirom, traducere de Gheorghe Miletineanu, 2016).
Pentru acel amestec straniu de cruzime, senzorialitate, dezolare și drăgălășenie care te cucerește de la prima pagină. Pentru că unele cărți te iau pe sus și îți vorbesc despre tine. Pentru că, uneori, e exact așa: „Ea îi privește surprinsă țeasta rasă, cît e de misterios creierul seamănului tău, încă și mai misterios decît viitorul.“ Pentru că e o cronică necruțătoare a relațiilor dintre copii și părinți, în care se amestecă frica de bătrînețe și poveștile de dragoste vechi și neterminate, senzația de dezertare și de renunțare, golul lăsat de copiii care cresc și se îndepărtează. Nimic senzațional, ci doar atît de uman.
● Cristina ŞTEFAN
Probabil aş fi cel mai slab cotat librar din oraş. Pentru că v-aş recomanda, în loc de o carte nouă, să faceţi cale-ntoarsă acasă. Acolo unde camera e inundată de lumină, şi motanul stă tolănit pe birou, cu ochii întredeschişi, între turnuleţele de cărţi cumpărate şi încă necitite. Sau cu semnul de carte prăfuit, undeva între primele pagini. Aşa că sfatul meu acesta ar fi: alegeţi una dintre cărţile încă nedeschise, ori începute şi abandonate – din lipsă de timp, nu din nepotrivire de gusturi, căci aici e cu totul altă discuţie. Nu vă pot da o (singură) recomandare – pe noptiera mea, de pildă, încă se află Memoriile unei fete cuminţi de Simone de Beauvoir. La fel şi Demonul amiezii de Andrew Solomon – o radiografie a unei generaţii bîntuite de depresie, una dintre problemele acute ale secolului XXI, dar şi un îndemn la empatie –, carte de care tot încerc să mă apropii, pagină cu pagină, de aproape doi ani (sînt abia la 105). Sau, dintre cele mai recent începute: Cronica vieţii mele, de Bob Dylan – o carte despre poezie, muzică şi despre tumultul vieţii de artist din America, un volum pentru care încă n-am reuşit să-mi găsesc (sau să-mi creez) atmosfera potrivită. Dar mi-am promis că o voi face, curînd, în această vară.
● Mircea VASILESCU
Silvia Marton, „Republica de la Ploiești“ și începuturile parlamentarismului în România, Editura Humanitas, 2016. În sfîrșit, o carte bună și serioasă despre asta! Ce-aș putea să spun altceva, ploieștean fiind, crescut printre (unele dintre) clădirile care au „văzut cu ochii lor“ cum s-a instaurat Republica la 1870? După cutremurul din 1977, unele clădiri din centru au fost demolate, iar Statuia Libertății (ridicată prin subscripțiunea publică inițiată de ziarul Românul al lui C.A. Rosetti tocmai pentru că șefii liberali considerau că ploieștenii merită un asemenea monument) a fost mutată din fața vechii primării. Dar eticheta de „republicani“ aplicată ploieștenilor e mai puternică decît clădirile: n-a dispărut nici azi. Am simțit-o de sute de ori pe pielea mea, cu ironia de rigoare, de la concetățeni care, aflînd că sînt din Ploiești, nu găseau cu cale să aibă altă replică.
Așadar, am citit cu plăcere și pasiune cartea Silviei Marton, „Republica de la Ploiești“ și începuturile parlamentarismului în România, o reconstituire fină și precisă a evenimentelor care au avut loc atunci. Autoarea – care predă la Facultatea de Științe Politice a Universității din București și a fost profesor-invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales – are o interpretare foarte interesantă a acelor tulburări care, în aparență, n-au schimbat nimic. De fapt, în profunzime, au schimbat: importante au fost atunci disputa de idei și învățarea democrației, a acțiunii politice, în Parlament și în stradă.
Cartea nu va risipi întreaga mitologie despre noi, „republicanii“ ploieșteni. Ar fi și păcat s-o facă. Dar e bine că o avem și putem afla ce a însemnat acel moment, dincolo de Boborul lui Caragiale.
