„Nicăieri şi oriunde sînt singură, cu amintirile mele“ - interviu cu Dana ENULESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 640 din 26 mai - 2 iunie 2016
„Nicăieri şi oriunde sînt singură, cu amintirile mele“   interviu cu Dana ENULESCU jpeg

Pe Dana Enulescu am cunoscut-o în urmă cu niște ani, la TIFF. Ne-a făcut cunoștință Alex. Leo Șerban. Este jurnalistă, locuiește la Roma și e unul dintre oamenii cei mai pasionați de cinema pe care îi știu. Am vorbit despre locuri, case, oameni dragi și trei generații de femei și o pisică, ce au locuit sub același acoperiș italian.

Ați plecat în urmă cu multă vreme și v-ați stabilit la Roma. Cum v-ați raportat la acasă?

Am plecat la Roma în 1982, deci acum o viaţă. Dar nu am lăsat în România, în nici o bucătărie, în nici un hol, o ramă cu „Home Sweet Home“.

În ţară am trăit la Pucioasa, la Tîrgovişte şi la Bucureşti, dar în nici unul dintre aceste locuri nu m-am simţit într-adevăr „acasă“. Nu-mi plac oraşele în sine, străzile, parcurile, monumentele. Pentru mine, dacă mă gîndesc la trecut, contează mai ales oamenii, prietenii, întîlnirile.

Casa mea a fost mereu locul în care am avut un contact cu o persoană dragă. Angela şi Lucian la Tîrgovişte, meciurile de fotbal văzute cu tata pe stadion, conversaţiile interminabile purtate cu Laura la Londra, despre noi, aşa cum eram şi cum sîntem, sau despre Kevin Spacey, un intens contact vizual de trei minute în metroul de la Londra cu cel mai frumos băiat din lume, un necunoscut cu o chitară, Toscana, şi mai ales Capalbio, admirate prin ochii lui Alex, aperitivele cu Aperol spritz de la Veneţia, cu Cristi.

Roma este un oraş de o frumuseţe copleşitoare, dacă îţi plac monumentale, arta, Vaticanul. Şi mie îmi plac, dar, cum spuneam, prefer oamenii. Deci (see what I mean?) la Roma mă simt acasă numai cînd e soare (din fericire foarte des) şi cînd se schimbă guvernul (practic la fel de des), pentru că asta îmi permite să continui să sper, fără speranţă.

De ce ar fi nevoie să simțiți că un loc vă seamănă? Ați încercat să-l inventați acest spațiu?

Nu am simţit niciodată nevoia ca un loc să-mi semene. Prefer mai degrabă locurile care nu-mi seamănă deloc. Vreau să mă adaptez, să mă transform, să mă reinventez, să iau forma locurilor în care mă aflu. Şi ca să faci asta este nevoie de un mare efort, trebuie să te concentrezi, deci prefer locurile în care sînt singură (da, eu reuşesc să mă concentrez numai cînd sînt singură).

Oraşul meu preferat, în care mă simt într-adevăr acasă, este Veneţia, oraş romantic prin excelenţă, oraşul îndrăgostiţilor, al cuplurilor. Eu sînt fericită la Veneţia numai cînd mă plimb singură, în zilele Festivalului de Film. Şi nu ştiu dacă este normal. Dar, oare, ce e normal? Veneţia este „acasă“ şi pentru că este singurul loc din lume unde eu pot merge pe stradă şi mă pot întîlni cu Tarantino sau, şi mai bine, cu Michael Fassbender.

Singurul loc care vreau să-mi semene sînt camerele de hotel, unde sîntem eu cu mine însămi, dar fără să fiu „eu“ în realitate, pentru că nu simt responsabilităţile de acasă. Încerc să „inventez“ camerele de la hotel după chipul şi asemănarea mea. Şi să le personalizez cu mici obiecte care mă reprezintă. Un exemplu prostesc? La hoteluri iau după mine, în valiză, o perniţă pe care mi-a dat-o mama, prima mea pernă, pe care o aveam în coşul din maternitatea în care m-am născut.

„Acasă“ mai este oriunde nu trebuie să vorbesc cu un operator de call center, unde lumea nu citeşte în metrou mişcînd buzele, unde pot să fumez pe stradă (deci nu în Statele Unite), sau unde începi să spui un cuvînt, iar un prieten bun termină fraza.

„Acasă“ poate fi şi o călătorie cu trenul, cu barca sau cu vaporul, „departe de casă“ este unde pot să ajung numai cu avionul sau cu o navă de croazieră.

Oamenii dragi, animăluțele din viețile noastre, toate sînt personaje care ne dau confortul/rutina stării de acasă. Cît de diferit e acest sentiment de la o generație la alta?

Aici punem degetul pe o rană încă deschisă. Acum trei ani au murit mama şi pisicuţa mea, cu care am trăit în casă timp de 20 de ani. Cu ele a murit o mare parte a confortului meu. Şi s-a dus pentru totdeauna rutina stării de acasă.

Eram în casă trei generaţii de femei (cu pisică!): mama, eu, şi fata mea, Giada. Îmi lipsesc discuţiile aprinse dintre noi, fiecare cu „obsesia“ ei: mama cu comunismul şi Ceauşescu, eu cu Berlusconi, Giada cu ale ei, cu Eminem, South Park şi aşa mai departe, în funcţie de diferitele faze „smintite“ ale adolescenţei.

Acest sentiment dureros de „lipsă“ mă face acum să simt nevoia să transform vechea mea casă. Sînt în fază de renovări! Jos cîteva ziduri, o baie nouă, altă bucătărie! Se spune „casă nouă, viaţă nouă“? Hai să verificăm dacă este adevărat! Şi chiar nu puteam să nimerim un moment mai bun pentru o discuţie despre „acasă“!

Cînd plecați de acasă, ce vă lipsește cel mai mult?

Cafeaua espresso, spaghetti şi lasa­gna!! Nu te speria, că glumesc! Nu am devenit încă „100% italiana“. Îmi lipsesc patul meu, cărţile, dezbaterile politice de la televiziunea italiană (cele mai zgomotoase din lume, cred), Roberto Saviano, harababura din metroul de la Roma, cacofonia de pe străzi cînd cîştigă un meci AS Roma şi ultimele episoade din serialele pe care le văd săptămînal.

Italiana și româna, unde sînteți între ele?

Pe undeva pe la mijloc, complet lost in translation. Gîndesc (atît cît pot) în română, visez în italiană şi mai încurcă lucrurile şi engleza, limbă în care de obicei visez că mă cert cu cineva.

Vi s-a întîmplat să aveți o mare familiaritate cu un loc în care ați ajuns prima dată?

De mai multe ori (din fericire): la Veneţia, cum am coborît prima dată din tren, în Iordania, la Petra, într-un templu budist din Beijing (unde primul călugăr pe care l-am întîlnit s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus că trebuie să mă odihnesc), pe o plajă din Thailanda, la Istanbul (unde totul mi s-a părut urîţel, dar fastuos).

Dacă ar fi să alegeți un film care v-a atins/emoționat tocmai pentru că a chestionat sentimentul ăsta de apartenență, care ar fi?

Aici e greu, pentru că sînt foarte multe… 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile al lui Mungiu, pentru că am înţeles perfect despre ce este vorba, filmele lui Lucian Pintilie, de la care am învăţat multe despre România, filmele lui Federico Fellini, de la care am învăţat totul despre Italia, dar şi un personaj dintr-un serial: Je suis Carmela Soprano!

Dar „acasă“ poate fi şi o carte bună (acum este The Information de Martin Amis), sau un episod din Lost ori Game of Thrones văzut împreună cu Giada.

Un cinematograf poate fi acasă?

Pentru mine, un cinematograf poate fi chiar şi singura casă! Poţi să mă încui înăuntru şi să arunci cheia! Cu o singură condiţie: să nu-mi arăţi acelaşi film de zece ori la rînd. Sau, în orice caz, să nu fie un film de Marco Bellocchio.

a consemnat Ana Maria SANDU

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.
p 11 J  Habermas WC jpg
Între think-tank și Denk-Panzer: intelectualul german
Sincronizarea limbajului educațional cu îmbogățirea limbajului specializat este imposibilă.
p 12 sus WC jpg
Turma minților independente
Multe se iartă în America. Mai multe decît în Europa.
p 23 jos jpg
Rusia și cultura ei (neo)imperială sau despre cum se autoîndeplinesc profețiile politice
În realitate, nimeni nu-i pune la colț pe clasicii ruși, fie ei scriitori, compozitori sau poeți.
p 22 jos jpg
Ecou (nu prea) îndepărtat. Intelectualii și puterea la 1996
Ar fi util cititorului dilematic de azi să vadă cum gîndeau acest subiect, acum aproape 30 de ani, stîrniți de revista noastră, trei intelectuali români majori: Ștefan Augustin Doinaș, Livius Ciocârlie și Ion Vianu.
E cool să postești jpeg
Un examen de conștiință
MeToo poate însemna mai mult decît mediatizare, scandal, procese: poate fi un real examen de conștiință.
p 10 sus Alyssa Milano WC jpg
MeToo, scurt istoric
Incriminarea hărțuirii sexuale nu a început cu mișcarea MeToo, iar cazul Weinstein nu a fost primul.
p 11 jpg jpg
De ce stîrnește abuzul sexual atîtea reacții contradictorii?
Reacția la trauma sexuală este una socială, cu rădăcini și ramificații profunde.
p,12 jpg
#MeToo, din nou. Tot despre putere, recunoaștere, dar și hermeneutică
Încercările de delegitimare a mișcării #MeToo înseamnă și o lipsă de recunoaștere a victimelor abuzurilor sexuale și conferă putere abuzatorilor.

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.