„Nicăieri şi oriunde sînt singură, cu amintirile mele“ - interviu cu Dana ENULESCU

Pe Dana Enulescu am cunoscut-o în urmă cu niște ani, la TIFF. Ne-a făcut cunoștință Alex. Leo Șerban. Este jurnalistă, locuiește la Roma și e unul dintre oamenii cei mai pasionați de cinema pe care îi știu. Am vorbit despre locuri, case, oameni dragi și trei generații de femei și o pisică, ce au locuit sub același acoperiș italian.

Ați plecat în urmă cu multă vreme și v-ați stabilit la Roma. Cum v-ați raportat la acasă?

Am plecat la Roma în 1982, deci acum o viaţă. Dar nu am lăsat în România, în nici o bucătărie, în nici un hol, o ramă cu „Home Sweet Home“.

În ţară am trăit la Pucioasa, la Tîrgovişte şi la Bucureşti, dar în nici unul dintre aceste locuri nu m-am simţit într-adevăr „acasă“. Nu-mi plac oraşele în sine, străzile, parcurile, monumentele. Pentru mine, dacă mă gîndesc la trecut, contează mai ales oamenii, prietenii, întîlnirile.

Casa mea a fost mereu locul în care am avut un contact cu o persoană dragă. Angela şi Lucian la Tîrgovişte, meciurile de fotbal văzute cu tata pe stadion, conversaţiile interminabile purtate cu Laura la Londra, despre noi, aşa cum eram şi cum sîntem, sau despre Kevin Spacey, un intens contact vizual de trei minute în metroul de la Londra cu cel mai frumos băiat din lume, un necunoscut cu o chitară, Toscana, şi mai ales Capalbio, admirate prin ochii lui Alex, aperitivele cu Aperol spritz de la Veneţia, cu Cristi.

Roma este un oraş de o frumuseţe copleşitoare, dacă îţi plac monumentale, arta, Vaticanul. Şi mie îmi plac, dar, cum spuneam, prefer oamenii. Deci (see what I mean?) la Roma mă simt acasă numai cînd e soare (din fericire foarte des) şi cînd se schimbă guvernul (practic la fel de des), pentru că asta îmi permite să continui să sper, fără speranţă.

De ce ar fi nevoie să simțiți că un loc vă seamănă? Ați încercat să-l inventați acest spațiu?

Nu am simţit niciodată nevoia ca un loc să-mi semene. Prefer mai degrabă locurile care nu-mi seamănă deloc. Vreau să mă adaptez, să mă transform, să mă reinventez, să iau forma locurilor în care mă aflu. Şi ca să faci asta este nevoie de un mare efort, trebuie să te concentrezi, deci prefer locurile în care sînt singură (da, eu reuşesc să mă concentrez numai cînd sînt singură).

Oraşul meu preferat, în care mă simt într-adevăr acasă, este Veneţia, oraş romantic prin excelenţă, oraşul îndrăgostiţilor, al cuplurilor. Eu sînt fericită la Veneţia numai cînd mă plimb singură, în zilele Festivalului de Film. Şi nu ştiu dacă este normal. Dar, oare, ce e normal? Veneţia este „acasă“ şi pentru că este singurul loc din lume unde eu pot merge pe stradă şi mă pot întîlni cu Tarantino sau, şi mai bine, cu Michael Fassbender.

Singurul loc care vreau să-mi semene sînt camerele de hotel, unde sîntem eu cu mine însămi, dar fără să fiu „eu“ în realitate, pentru că nu simt responsabilităţile de acasă. Încerc să „inventez“ camerele de la hotel după chipul şi asemănarea mea. Şi să le personalizez cu mici obiecte care mă reprezintă. Un exemplu prostesc? La hoteluri iau după mine, în valiză, o perniţă pe care mi-a dat-o mama, prima mea pernă, pe care o aveam în coşul din maternitatea în care m-am născut.

„Acasă“ mai este oriunde nu trebuie să vorbesc cu un operator de call center, unde lumea nu citeşte în metrou mişcînd buzele, unde pot să fumez pe stradă (deci nu în Statele Unite), sau unde începi să spui un cuvînt, iar un prieten bun termină fraza.

„Acasă“ poate fi şi o călătorie cu trenul, cu barca sau cu vaporul, „departe de casă“ este unde pot să ajung numai cu avionul sau cu o navă de croazieră.

Oamenii dragi, animăluțele din viețile noastre, toate sînt personaje care ne dau confortul/rutina stării de acasă. Cît de diferit e acest sentiment de la o generație la alta?

Aici punem degetul pe o rană încă deschisă. Acum trei ani au murit mama şi pisicuţa mea, cu care am trăit în casă timp de 20 de ani. Cu ele a murit o mare parte a confortului meu. Şi s-a dus pentru totdeauna rutina stării de acasă.

Eram în casă trei generaţii de femei (cu pisică!): mama, eu, şi fata mea, Giada. Îmi lipsesc discuţiile aprinse dintre noi, fiecare cu „obsesia“ ei: mama cu comunismul şi Ceauşescu, eu cu Berlusconi, Giada cu ale ei, cu Eminem, South Park şi aşa mai departe, în funcţie de diferitele faze „smintite“ ale adolescenţei.

Acest sentiment dureros de „lipsă“ mă face acum să simt nevoia să transform vechea mea casă. Sînt în fază de renovări! Jos cîteva ziduri, o baie nouă, altă bucătărie! Se spune „casă nouă, viaţă nouă“? Hai să verificăm dacă este adevărat! Şi chiar nu puteam să nimerim un moment mai bun pentru o discuţie despre „acasă“!

Cînd plecați de acasă, ce vă lipsește cel mai mult?

Cafeaua espresso, spaghetti şi lasa­gna!! Nu te speria, că glumesc! Nu am devenit încă „100% italiana“. Îmi lipsesc patul meu, cărţile, dezbaterile politice de la televiziunea italiană (cele mai zgomotoase din lume, cred), Roberto Saviano, harababura din metroul de la Roma, cacofonia de pe străzi cînd cîştigă un meci AS Roma şi ultimele episoade din serialele pe care le văd săptămînal.

Italiana și româna, unde sînteți între ele?

Pe undeva pe la mijloc, complet lost in translation. Gîndesc (atît cît pot) în română, visez în italiană şi mai încurcă lucrurile şi engleza, limbă în care de obicei visez că mă cert cu cineva.

Vi s-a întîmplat să aveți o mare familiaritate cu un loc în care ați ajuns prima dată?

De mai multe ori (din fericire): la Veneţia, cum am coborît prima dată din tren, în Iordania, la Petra, într-un templu budist din Beijing (unde primul călugăr pe care l-am întîlnit s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus că trebuie să mă odihnesc), pe o plajă din Thailanda, la Istanbul (unde totul mi s-a părut urîţel, dar fastuos).

Dacă ar fi să alegeți un film care v-a atins/emoționat tocmai pentru că a chestionat sentimentul ăsta de apartenență, care ar fi?

Aici e greu, pentru că sînt foarte multe… 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile al lui Mungiu, pentru că am înţeles perfect despre ce este vorba, filmele lui Lucian Pintilie, de la care am învăţat multe despre România, filmele lui Federico Fellini, de la care am învăţat totul despre Italia, dar şi un personaj dintr-un serial: Je suis Carmela Soprano!

Dar „acasă“ poate fi şi o carte bună (acum este The Information de Martin Amis), sau un episod din Lost ori Game of Thrones văzut împreună cu Giada.

Un cinematograf poate fi acasă?

Pentru mine, un cinematograf poate fi chiar şi singura casă! Poţi să mă încui înăuntru şi să arunci cheia! Cu o singură condiţie: să nu-mi arăţi acelaşi film de zece ori la rînd. Sau, în orice caz, să nu fie un film de Marco Bellocchio.

a consemnat Ana Maria SANDU