Frica, un posibil impediment în medicină

„Cea mai veche și mai puternică emoție a omului este frica, iar cea mai veche și puternică frică este frica de necunoscut.“ – H.P. Lovecraft 

Frica este o emoție primară fundamentală, cu care ne întîlnim, conștient sau inconștient, în fiecare zi a vieții noastre. Ca student, am învățat doar că, din punct de vedere anatomic, centrii care controlează frica sînt localizați la nivelul amigdalei sau corpului amigdalian (a nu se confunda cu amigdalele de la nivelul faringelui). Tot în timpul facultății am mai învățat că acest sentiment este în mare parte benefic și mi-a rămas întipărită în minte expresia care caracterizează din punct de vedere fiziologic frica: „luptă sau fugi“. Într-adevăr, la baza sentimentului de frică stă un sistem ancestral care e în­tîlnit la toate animalele și a cărui funcție principală este de a ne proteja de pericole reale sau imaginare. Uneori, acest sistem funcționează atît de rapid, încît nici măcar nu sîntem conștienți atunci cînd reacționăm în fața unui pericol. Și… cu aceste cunoștințe „ample“ despre frică am rămas după șase ani de facultate, fără să îmi dau seama decît mai tîrziu că sentimentul de frică este prezent, de fapt, în cea mai mare parte a vieții de medic.

Pe parcursul carierei mele de medic am realizat că frica nu este doar acel sentiment căruia trebuie să-i fim recunoscători, funcționînd ca un scut împotriva pericolelor sau ca o piedică în a acționa într-un mod care poate fi dăunător pentru tine sau pentru cei din jur; din contra, există tipuri de frică ce nu doar că frînează dezvoltarea profesională a medicului, ci, în anumite cazuri, pot deveni dăunătoare, atît pentru medic, cît și pentru pacient.

Poate că una din fricile cel mai des întîlnite în medicină este frica de propria neștiință. Mă refer aici la frica de a te întîlni în munca ta cu cazuri pe care nu poți să le rezolvi din cauza lipsei de cunoștințe. Dacă o astfel de frică este benefică în perioada de pregătire (rezidențiat), deoarece te obligă să apelezi la colegii sau superiorii tăi să te ajute și, în acest fel, să înveți din astfel de cazuri, din momentul în care devii medic specialist, un asemenea sentiment poate să ducă la situații neplăcute, atît pentru medic, cît și pentru pacient. Frica te poate face să te blochezi în situații critice și să nu reacționezi adecvat sau chiar deloc (medicii de urgență și chirurgii știu cel mai bine acest lucru) sau, ca să îți ascunzi frica și neștiința, să „ocolești“ realitatea și să perseverezi în greșeli. Acest tip de frică este proporțională cu cunoștințele tale: cu cît ești mai slab pregătit, cu atît riscul de trăi frica în fața pacientului este mai mare. Dacă slabei pregătiri profesionale i se adaugă și mîndria sau trufia (un sentiment comun tagmei medicale), atunci rezultatele pot fi dezastruoase. Chinezii spun că dacă îți cunoști inamicul (în acest caz, propria ta neștiință) și dacă te cunoști pe tine însuți, nu trebuie să-ți mai fie frică de bătăliile vieții. Cu alte cuvinte, o soluție pentru a scădea posibilitatea de a trăi astfel de sentimente de frică, ce s-ar putea transforma chiar în angoase, este de a învăța permanent și, mai ales, de a învăța din greșeli. Pe de altă parte, nu există nici o garanție că o pregătire cvasiperfectă te va scuti în viață de o situație în care vei fi depășit. Medicina nu este o știință exactă și trebuie să conștientizezi faptul că s-ar putea să ajungi într-o situație dificilă. Și în acest caz există soluții, iar cea mai bună este de a-ți înfrînge mîndria și de a te sfătui cu colegii tăi. S-ar putea ca unul dintre ei să fi avut „norocul“ de a fi trăit experiența unui caz similar sau, dacă nici unul din ei nu te poate ajuta, vei avea cel puțin satisfacția sau confirmarea faptului că nu pregătirea ta suferă, ci pur și simplu cazul este extrem de complicat sau extrem de rar, iar soluția nu poate sta în mîinile unui singur om.

O altă frică des întîlnită în medicină este frica de eșec. Și nu mă refer aici la frica de culpa medicală. Și acest tip de frică, frica de eșec, poate fi nocivă într-o anumită măsură pregătirii profesionale. Îmi aduc aminte că atunci cînd am început facultatea, tatăl meu mi-a spus că în medicină trebuie să fii curajos, să îți înfrîngi frica atunci cînd e nevoie de decizii sau intervenții. Asta nu înseamnă să experimentezi pe pacienți și să-i pui în pericol. Înseamnă, în primul rînd, să ai puterea de a acționa și de a fi deschis la lucruri noi. Este greu de crezut, însă există medici și asistenți medicali care au oroare și frică de ace și sînge, de exemplu. Sau există medici care nu doresc să încerce metode noi de diagnostic sau tratament din cauza fricii de nou. Toate acestea sînt, pînă la urmă, în detrimentul pacientului. Curajul este o trăsătură comună „marilor“ medici. Curajul de a învăța lucruri noi la orice vîrstă, curajul de a implementa metode noi de tratament și, nu în ultimul rînd, curajul de a accepta că oricînd poți să înveți chiar și de la alții mai tineri ca tine.

Un tip de frică des întîlnit în medicină și mai ales în medicina din România este frica de superior. Am spus superior și nu mentor. În general, față de mentor există mai mult un sentiment de respect decît de frică. Din păcate, avem în acest moment mai mulți superiori decît mentori. S-au publicat studii în Occident care au arătat că există o cultură a intimidării rezidenților în spital și că cei mai mulți dintre aceștia aveau sentimentul că părerea lor nu contează la locul de muncă. Această cultură a fricii și intimidării tinerilor medici a fost treptat schimbată în țările dezvoltate, însă este de actualitate în România. Există o frică reală a tinerilor medici de a-și spune părerea în fața superiorului, chiar și atunci cînd aceștia știu că superiorul greșește. O astfel de atenționare a superiorului/profesorului poate avea consecințe negative asupra carierei tînărului medic, care poate fi marginalizat foarte ușor și a cărui carieră poate avea de suferit. De asemenea, sînt cazuri în care un tînăr medic foarte bine pregătit nu este pur și simplu lăsat să facă ceea ce a învățat (de obicei, în altă parte). Superiorilor lui nu le va conveni apariția unui „star“ în clinica pe care o conduc și care îi poate eclipsa profesional. Acest lucru va duce la întîrzieri în implementarea unor noi tehnici în clinici (cu consecințe și asupra pacienților), la plafonarea medicilor talentați și ambițioși sau la pierderea de valori din sistemul medical românesc, prin plecarea acestora în alte sisteme medicale mai „deschise“.

În afara acestor tipuri de frică ce sînt legate intrinsec de meseria de medic, mai există în practica clinică și frica medicului de alte sisteme, externe medicinei. Și mă refer aici la sistemul judiciar. Frica de culpa medicală este o realitate prezentă de mulți ani în medicina occidentală. Pe de o parte, această frică a avut un efect benefic pentru pacienți, deoarece a crescut responsabilitatea personalului medical. Pe de altă parte însă, există țări în care, de teamă că ar exista posibilitatea de a ajunge în instanță, tinerii medici ocolesc anumite specialități care sînt mai dispuse unor astfel de evenimente (pediatrie, ginecologie etc.). Presiunea fricii de culpa medicală poate deveni angoasantă pentru medici și ar putea chiar să devină o problemă pentru pacient în cazul în care medicul preferă să nu intervină, pentru a evita viitoare probleme legale. Soluțiile pentru a degreva (parțial) medicul de această presiune și frică au fost: apariția unui sistem de asigurare a medicului bine pus la punct și apariția unor protocoale sau ghiduri de diagnostic și tratament explicite și complete. Din păcate, în România astfel de protocoale lipsesc sau sînt incomplete.

Tot legat de sistemul judiciar, dar mai specific anumitor țări, printre care și România, este frica de a lua atenții de la pacienți. Sau, mai direct, frica de șpagă. După ani de zile în care sistemul a funcționat nestingherit (sistemul șpăgii), a venit momentul în care reflectoarele sînt puse din ce în ce mai mult pe medicii care primesc sau cer cadouri de la pacienți. S-a ajuns chiar la un sentiment de frică sau chiar paranoia a medicului față de pacient (să nu cumva să fie trimis pacientul de cineva pentru a-l prejudicia). Nu sînt de acord cu sistemul de „bonusare“ a medicului de către pacient, însă sînt convins că modul represiv prin care se încearcă stoparea fenomenului nu va avea rezultate. Pentru a devia pe un făgaș normal relația medic – pacient, soluția nu este, din punctul meu de vedere, de a avea mai mulți procurori decît medici într-o țară. Poate s-ar putea încerca o modificare a modului de salarizare, crearea unor spitale moderne, introducerea unui sistem de asigurare privat, dezvoltarea sistemului privat de servicii de sănătate, cu apariția unei concurențe reale între stat și privat. În acel moment, pacientul ar putea să aleagă cu discernămînt unde și la cine apelează și modul în care dorește să plătească. 

Nicolae Bolog este medic primar radiolog, cercetător științific și doctor în științe medicale.

Foto: wikimedia commons