Nimeni nu se naşte părinte
Aș vrea să încep prin a discuta puțin sintagma „meserie de părinte“. Găsesc mai potrivită expresia „funcție parentală“, din mai multe motive pe care le voi enumera. Cuvîntul „meserie“ pretinde anumite abilități și anumite tipare după care aceste abilități ar fi învățate. Ajungem astfel în situația în care să presupunem că există cei care sînt înzestrați pentru o meserie și cei care învață din greu cum se face această meserie. În cazul părinților, această diferență s-ar aplica în felul următor: există oameni făcuți să fie părinți și oameni care nu au mari veleități, dar cu multă trudă, pot învăța de la alții. Ceea ce nu este adevărat. A fi părinte înseamnă a deveni unul în timp, pe parcursul unui proces foarte lung și complex. Faptul că ai citit anumite cărți, că ai primit o educație exemplară, că ai anumite principii foarte ferme sau că ai mintea deschisă nu te face un părinte, ci capacitatea de a construi o relație autentică cu copilul pe care îl ai (și nu cu cel pe care ți l-ai dori). Funcția parentală, prin cele două dimensiuni ale sale (maternă și paternă), care pot fi experimentate de ambii părinți, nu sînt exclusive, se referă la capacitatea de a dezvolta în relație cu copilul acele particularități ale unei relații care să-i permită copilului să se simtă în siguranță și să se dezvolte optim pentru a deveni autonom. Dimensiunea maternă se referă la capacitatea de îngrijire, de tandrețe și de susținere necondiționată a ceea ce este și simte un copil. Dimensiunea paternă se referă la capacitatea de a pune limite, de a formula reguli și de a construi repere care să-i permită unui copil să fie în siguranță. Ambele dimensiuni sînt forme ale iubirii și aduc beneficii copilului, absența oricăreia dintre ele produce o perturbare în dezvoltarea copilului.
Cînd vorbim de familii astăzi, vorbim de părinți care provin din generații foarte diferite (fie față de părinții lor, fie față de copiii lor). Această diferență, care în esență este cea care produce evoluția, poate deveni un obstacol foarte puternic atunci cînd face imposibilă transmiterea valorilor familiale, fie pentru că acestea sînt refuzate radical sau renegate, fie pentru că ele sînt imposibil de recunoscut, devenind elemente străine de stilul de viață cotidian. O primă dificultate cu care se confruntă părinții în relația cu copilul lor este modul radical diferit în care copiii exprimă ceea ce simt și ce gîndesc. Foarte mulți părinți îmi vorbesc despre uimirea lor față de felul în care copilul se opune la ceea ce i se spune să facă sau se revoltă față de ceea ce i se pare injust. Această atitudine, ei o găsesc de neînțeles și nu își explică de unde are copilul curajul să înfrunte adultul sau autoritatea. Le amintesc că această atitudine, pe care ei o numesc de neînțeles pentru că ei nu își pot imagina să fi avut așa o reacție cînd erau mici, se produce în cu totul alt context, în care copilul se simte în siguranță să fie liber și nu se teme de represalii. Această mică explicație este un bun exemplu pentru a înțelege cît de multă nevoie este de a face astfel de punți între două stiluri de viață total diferite și două modalități de educație care nu mai au același reper: unul se baza pe teamă și confunda frica cu respectul, celălalt se bazează pe încredere și pretinde respect și recunoaștere.
O altă dificultate este stînjeneala pe care părinții o resimt în fața curiozității copilului și a capacității sale de a întreba despre absolut orice. Încă împovărați de ideea că unele lucruri sînt tabu și se discută la timpul lor, părinții nu înteleg de ce copilul simte nevoia să îi întrebe despre orice și nu se poate abține pur și simplu. Unii aleg în continuare să îi spună că „nu e treaba lui“ sau că „nu e frumos să întrebi despre asta“, în timp ce alții fac un efort considerabil să închege un răspuns. Le explic că timpul este atunci cînd copilul simte nevoia să pună întrebarea și că faptul că o pune înseamnă că are capacitatea de a pune în cuvinte ceva ce nu înțelege, ceea ce îi va fi foarte folositor. Răspunsul părinților trebuie mereu să țină cont de posibilitățile lor și de vîrsta copilului.
Revolta copilului nu este obrăznicie, ci capacitatea de a construi o relație cu lumea, de a avea repere autentice. Curiozitatea nu este proastă creștere, ci nevoia de a construi pe interior reprezentări ale viitoarelor experiențe.
Din experiența de lucru cu familiile, modul în care poate fi folositor un proces terapeutic este acela care contribuie la ameliorarea considerabilă a modului de comunicare și relaționare în interiorul familiei, la apariția unui confort și a unei plăceri de a fi împreună și de a face lucruri împreună. Ceea ce oferă un astfel de proces unei familii este un travaliu de „traducere“ absolut necesar în condițiile în care foarte mulți părinți simt că parcă nu mai vorbesc aceeași limbă cu copiii lor. Ideea nu este de a disciplina copiii să se supună orbește la ceea ce spun părinții, ci de a facilita acel spațiu în care fiecare simte că îl poate asculta și înțelege pe celălalt. A fi împreună nu mai este o suită de reproșuri și reclamații, ci devine o experiență foarte bogată și plină de emoții. Așadar, acest proces facilitează comunicarea prin construcția unui spațiu în care fiecare poate avea locul lui, poate fi el însuși și se poate exprima fără teama de a fi criticat sau pedepsit. Părinții rămîn adesea surprinși de profunzimea și adevărul spuselor copiilor. Îmi amintesc de o mămică foarte supărată pe băiatul ei, care avea probleme la școală, și care a fost realmente uimită cînd acesta i-a spus: „Și eu sînt foarte supărat. Pe tata. Pentru că pe el îl doare în cravată de mine.“
În multe familii există o atmosferă foarte tensionată, încărcată de discuții, conflicte. Sînt făcute doar lucrurile absolut obligatorii, iar ceea ce produce plăcere aproape că nu există. A fi părinte presupune o relaționare continuă, fără întreruperi, ceea ce poate fi copleșitor și poate genera o stare de suprasaturare. Această suprasaturare apare și pentru că adesea cuplul parental se substituie cuplului conjugal, iar partenerii nu mai există decît pentru copil și doar prin copil.
Nimeni nu se naște părinte. Este o devenire și nu există o reteță standard. Fiecare este doar părintele care poate fi, într-un mod autentic și confortabil. A fi altceva decît ceea ce putem fi este o păcăleală și va oferi copilului un model gonflabil care se va sparge cu prima ocazie. Ceea ce poate oferi un părinte copilului este iubire, siguranță și libertate. Această libertate îi va permite copilului să devină tot ceea ce ar putea fi el mai bun. Îmi amintesc cuvintele pline de sens ale psihanalistului Thomas Ogden: „A duce la îndeplinire responsabilitatea de a deveni mai bun decît părinții tăi nu este un act de protest sau de revoltă. Ci este chiar efortul de a fi folosit la maximum tot ceea ce ți-au dat ei.“
Cristina Călărășanu este psihoterapeut de familie.
