„Mulţumirea de sine poate fi continuă, fericirea nu“ – interviu cu Ioana MARŞIC
Ce vă doreați să vă faceți cînd erați mică?
Multe. Studiam pianul, dar îmi doream să fiu balerină. Sau gimnastă. După care mi-am dorit să devin medic. Cu desenul n-am avut o relație de la început, deși bunicul meu fusese un respectat profesor la Institutul de Arte Plastice, mama, arhitect, iar mie îmi plăcea să desenez. Începusem, chiar, la un moment dat, un curs, dar am renunţat. Nu ştiu de ce, probabil că nu era timpul, sau poate începusem să construiesc acea minciună paralizantă – „dacă nu începi de mic, n-ai nici o şansă să mai înveţi“. De multe ori ne e frică să ne dezvoltăm într-o direcţie şi atunci apare această comoditate mentală care favorizează abandonul. Acum înţeleg că, dacă îţi doreşti să faci ceva, trebuie să întrebi şi să te zbaţi, nu să te ascuzi în comodul „nu se poate“.
Revenind însă, dintre toate visele mele de copil s-a materializat, mai tîrziu, medicina. Ca să vezi cum se ascund unele lucruri: desenam foarte frumos în Facultatea de Medicină, ca să învăţ pentru examene, şi credeam că pasiunea care mă împinge înainte e dorinţa de a fi medic. Nefiind stresată de cum iese desenul, schiţele de atunci, pe care le-am găsit de curînd, ieşiseră chiar mai bine decît primele desene făcute la Facultatea de Pictură! N-am terminat însă Medicina, după trei ani mi-am dat seama că nu e drumul pe care vreau să merg. Aş fi devenit altcineva şi cumva o simţeam. Am continuat căutarea şi am ales psihologia. Aparent fără motiv, doar ca o soluţie după trei ani de Medicină. Am făcut facultatea, din care nu mai ţin minte multe, am luat diploma şi, sincer, a fost pînă la urmă doar atît. O diplomă.
Ce a urmat?
Au urmat mulţi ani în care am făcut multe alte lucruri. Complet altă direcţie. Am deschis un coafor. Era bine la început, pentru că la fiecare drum nou porneşti cu entuziasm. Am cunoscut foarte mulţi oameni de la care am învăţat multe. Am căzut şi în multe capcane, am şi evitat cîteva. E povestea clasică a antreprenorului român de la începutul anilor 2000. Pentru un timp, ca mulţi dintre noi în acea perioadă, am experimentat un stil de viaţă, un tip de confort, o superficialitate comodă care ajunge însă să te plafoneze ca individ. Şi imediat partea mai puţin plăcută a perioadelor de traziţie – o falsă siguranţă a zilei de mîine, un sistem disfuncţional şi șocul bulei de săpun care se sparge la orice atingere. Una peste alta, cred că am avut noroc, pentru că aparţin unei generaţii de anduranţă, care munceşte şi care se reinventează. Am supravieţuit!
Deci anii pe care i-ați petrecut cu medicina, cu psihologia, cu mediul de afaceri, nu-i considerați timp pierdut?
Nu există timp pierdut! Doar regretul transformă experienţele în eşecuri. Or, eu n-am ce regreta. Facem parte dintr-o generaţie care a fost abuziv învăţată că orice greşeală e o tragedie. Eu cred că e dreptul tău să cauţi. Nu e nimic greşit în asta. Toate încercările mele de pînă acum au însemnat acelaşi lucru: căutarea. Am căutat un soi de libertate. Am învăţat că soluţia e, pînă la urmă, foarte simplă: să trăieşti cum îţi e bine, nu cum îţi spun alţii sau cum îţi imaginezi tu că ar fi mai bine. De fapt, am realizat că uneori, în viaţă, ne dorim toate prostiile. Care nici măcar nu ni se potrivesc. E un act de curaj, din punctul meu de vedere, să recunoşti ce te mulţumeşte pe tine. Ce te mulţumeşte, aia te defineşte.
Totuşi, azi trăim într-un ritm alert. Timpul nu-ţi mai permite luxul de a fi liber şi de a-ţi căuta identitatea. Cum ați rezistat presiunii sociale şi angoaselor?
Angoasele apar dacă faci ceva contrar ţie, cînd te uiţi pe tine, chiar şi fără să ştii. Experienţele anterioare sînt repere şi mă bucur de toate. Mulţumirea de sine ţine de un firesc asumat. Îi spun mulţumire, nu fericire. Este fundalul pe care se poate crea fericirea. Este, dacă vrei, un context pentru fericire.
V-ați pierdut vreodată această mulţumire de sine?
Normal! Am avut momente cînd nu eram „eu“ nici în ochii mei. Erau momente de… cumpănă, dar poate găseşti tu un alt cuvînt. Este vorba despre acele perioade care te fură uşor, atît de uşor încît nu-ţi dai seama că te duci într-o zonă care nu este a ta, cu paşi mici, dar siguri. Dacă ai puterea să te opreşti şi să-ţi dai seama că ai „pierdut marcajul“, fie şi doar pentru o secundă, atunci fugi mîncînd pămîntul. Dar ai nevoie de acea secundă. Altfel, ai toate şansele să-ţi ratezi viaţa şi să-ţi construieşti o nefericire neasumată.
Cînd a fost secunda dvs.?
Secunda e o metaforă. Au fost mii de secunde, au fost tatonări, au fost paşi şi cred că abia după ce am terminat Facultatea de Arte, la o lună după aceea, am realizat unde mă aflu. Şi cînd m-am uitat înapoi am realizat că ăsta era drumul meu. Nu poţi spune că e drumul bun la început, ci doar după ce te uiţi în spate şi îl analizezi. Cînd îţi pui o dorinţă, de exemplu „aş vrea să fiu balerină“, trebuie să te duci cu ea pînă la capăt. Altfel rămîne doar o fiţă. Cu pictura, repet, credeam că e o chestiune care ţine strict de talent şi spaima mea era că o să descopăr că am tot, doar talent nu. M-am înscris la cursul de pregătire al făcultăţii în ideea că voi afla adevărul. Am intrat la facultate şi am început să muncesc. Să învăţ, să mă dezvolt, să ţin cu dinţii de muncă. Mă pasiona. Şi simţeam că depăşesc nivel după nivel. Erau paşii unei evoluţii. Cu toate astea, n-aveam privirea de ansamblu. După un timp am început să nu mă mai simt singură în călătoria asta a mea. Am întîlnit nişte oameni care ştiau răspunsurile la întrebările mele şi care au început să-mi răspundă de la egal la egal. Am simţit, în sfîrşit, că aparţin acestei lumi. Că pictura e drumul meu.
A fost greu să vă repoziţionați pe acest nou drum?
Bineînţeles! Anecdotic, din doamna directoare am devenit doamna studentă. Cînd am ajuns la pregătire am văzut planşeta verticală şi m-am speriat. Cum ţin creionul? – am întrebat două fete de 19 ani. Una a pufnit şi a plecat, cealaltă mi-a răspuns, dar după aceea m-a „concediat“. La 40 de ani m-am trezit din nou în şcoală, şi mi-a ieşit, deși mi-a fost greu. Trebuie să-ţi asumi repoziţionarea socială. Nu poţi fi studentă şi, în acelaşi timp, şi doamna directoare cu experienţă de viaţă. Poţi păcăli şi facultatea asta, dar e păcat. Nu are rost să minţi. Se vede cînd tragi o linie ce stare ai avut, la cine te-ai uitat, cine îţi place, ce cărţi ai citit şi ce muzică te defineşte. Simt că am mai cîştigat o viaţă. Înainte mă duceam la muzee, expoziţii, înţelegeam mai mult sau mai puţin, dar abia cînd priveşti arta „din interior“, ajungi să vorbeşti singur în muzeu. Să rîzi şi să te bucuri pentru că descoperi o altă lume. Excursiile mele s-au transformat astfel în vizite la muzee. Banii de rochii s-au dus pe albume. Atît de puţin contează celelalte lucruri, cînd descoperi trăirile astea.
E totuşi un curaj asumat să îţi schimbi de atîtea ori drumul. A trebuit să vă revoltaţi contra tiparelor?
Nu cred că e vorba despre revoltă. La mine revoltele au fost punctuale. Eu mă duc la nunţi în bocanci. Însă în ceea ce privește pictura, pictura mea nu e revoltă. Toate lucrările din vernisajul pe care l-am avut la Kube Musette sînt autoportrete care vorbesc despre etapele mele din viaţă. Fiecare detaliu din tablourile expuse are legătură cu evenimente din viaţa mea. Nu încerc să controlez impactul. Dacă vrei s-o faci, ca artist, poţi să descrii în cuvinte ce ai vrut să spui. În lucrările mele sînt eu, oglindesc experienţe personale care pot intersecta trăirile altcuiva.
Cum ați ajuns să expuneți la Kube Musette?
Cînd s-a organizat expoziția „New Artists“, cu 16 artiști din mai multe zone, video, pictură, sculptură, Simona Vilău m-a invitat şi pe mine să expun. Şi nu m-a invitat pentru că ne cunoșteam de la cafea, ci pentru că a considerat că lucrările mele sînt potrivite pentru acea expoziție. Pînă la acel moment, nu aveam suficientă încredere în mine ca artist. În plus, să te duci peste nişte oameni îmi repugnă. Simona m-a ajutat să depăşesc aceste bariere. La această expoziție a venit şi Suzana Dan, care organizează „Art on display“, un proiect pentru promovarea artei contemporane. Aşa am ajuns să am şi acea expoziţie personală la Kube Musette. O recunoaştere la fel de importantă, pentru care le sînt recunoscătoare amîndurora.
Şi ce gust a avut succesul?
Dar nu ştiu cum arată succesul. Sau ce gust are. Faptul că am avut un vernisaj pe Calea Victoriei poate fi considerat un succes, dar poate foarte bine să nu însemne nimic dacă mă opresc aici. Succesul nu-l bifezi. Îți oferă, sau ar trebui să îți ofere acea energie care să te împingă înainte. Pentru mine, succes însemnă șansa de a putea trăi, în mod autentic, viața mea.
a consemnat Stela GIURGEANU
