„Mulţumirea de sine poate fi continuă, fericirea nu“ – interviu cu Ioana MARŞIC

Publicat în Dilema Veche nr. 654 din 1-7 septembrie 2016
„Mulţumirea de sine poate fi continuă, fericirea nu“ – interviu cu Ioana MARŞIC jpeg

Ce vă doreați să vă faceți cînd erați mică?

Multe. Studiam pianul, dar îmi doream să fiu balerină. Sau gimnastă. După care mi-am dorit să devin medic. Cu desenul n-am avut o relație de la început, deși bunicul meu fusese un respectat profesor la Institutul de Arte Plastice, mama, arhitect, iar mie îmi plăcea să desenez. Începusem, chiar, la un moment dat, un curs, dar am renunţat. Nu ştiu de ce, probabil că nu era timpul, sau poate începusem să construiesc acea minciună paralizantă – „dacă nu începi de mic, n-ai nici o şansă să mai înveţi“. De multe ori ne e frică să ne dezvoltăm într-o direcţie şi atunci apare această comoditate mentală care favorizează abandonul. Acum înţeleg că, dacă îţi doreşti să faci ceva, trebuie să întrebi şi să te zbaţi, nu să te ascuzi în comodul „nu se poate“.

Revenind însă, dintre toate visele mele de copil s-a materializat, mai tîrziu, medicina. Ca să vezi cum se ascund unele lucruri: desenam foarte frumos în Facultatea de Medicină, ca să învăţ pentru examene, şi credeam că pasiunea care mă împinge înainte e dorinţa de a fi medic. Nefiind stresată de cum iese desenul, schiţele de atunci, pe care le-am găsit de curînd, ieşiseră chiar mai bine decît primele desene făcute la Facultatea de Pictură! N-am terminat însă Medicina, după trei ani mi-am dat seama că nu e drumul pe care vreau să merg. Aş fi devenit altcineva şi cumva o simţeam. Am continuat căutarea şi am ales psihologia. Aparent fără motiv, doar ca o soluţie după trei ani de Medicină. Am făcut facultatea, din care nu mai ţin minte multe, am luat diploma şi, sincer, a fost pînă la urmă doar atît. O diplomă.

Ce a urmat?

Au urmat mulţi ani în care am făcut multe alte lucruri. Complet altă direcţie. Am deschis un coafor. Era bine la început, pentru că la fiecare drum nou porneşti cu entuziasm. Am cunoscut foarte mulţi oameni de la care am învăţat multe. Am căzut şi în multe capcane, am şi evitat cîteva. E povestea clasică a antreprenorului român de la începutul anilor 2000. Pentru un timp, ca mulţi dintre noi în acea perioadă, am experimentat un stil de viaţă, un tip de confort, o superficialitate comodă care ajunge însă să te plafoneze ca individ. Şi imediat partea mai puţin plăcută a perioadelor de traziţie – o falsă siguranţă a zilei de mîine, un sistem disfuncţional şi șocul bulei de săpun care se sparge la orice atingere. Una peste alta, cred că am avut noroc, pentru că aparţin unei generaţii de anduranţă, care munceşte şi care se reinventează. Am supravieţuit!

Deci anii pe care i-ați petrecut cu medicina, cu psihologia, cu mediul de afaceri, nu-i considerați timp pierdut?

Nu există timp pierdut! Doar regretul transformă experienţele în eşecuri. Or, eu n-am ce regreta. Facem parte dintr-o generaţie care a fost abuziv învăţată că orice greşeală e o tragedie. Eu cred că e dreptul tău să cauţi. Nu e nimic greşit în asta. Toate încercările mele de pînă acum au însemnat acelaşi lucru: căutarea. Am căutat un soi de libertate. Am învăţat că soluţia e, pînă la urmă, foarte simplă: să trăieşti cum îţi e bine, nu cum îţi spun alţii sau cum îţi imaginezi tu că ar fi mai bine. De fapt, am realizat că uneori, în viaţă, ne dorim toate prostiile. Care nici măcar nu ni se potrivesc. E un act de curaj, din punctul meu de vedere, să recunoşti ce te mulţumeşte pe tine. Ce te mulţumeşte, aia te defineşte.

Totuşi, azi trăim într-un ritm alert. Timpul nu-ţi mai permite luxul de a fi liber şi de a-ţi căuta identitatea. Cum ați rezistat presiunii sociale şi angoaselor?

Angoasele apar dacă faci ceva contrar ţie, cînd te uiţi pe tine, chiar şi fără să ştii. Experienţele anterioare sînt repere şi mă bucur de toate. Mulţumirea de sine ţine de un firesc asumat. Îi spun mulţumire, nu fericire. Este fundalul pe care se poate crea fericirea. Este, dacă vrei, un context pentru fericire.

V-ați pierdut vreodată această mulţumire de sine?

Normal! Am avut momente cînd nu eram „eu“ nici în ochii mei. Erau momente de… cumpănă, dar poate găseşti tu un alt cuvînt. Este vorba despre acele perioade care te fură uşor, atît de uşor încît nu-ţi dai seama că te duci într-o zonă care nu este a ta, cu paşi mici, dar siguri. Dacă ai puterea să te opreşti şi să-ţi dai seama că ai „pierdut marcajul“, fie şi doar pentru o secundă, atunci fugi mîncînd pămîntul. Dar ai nevoie de acea secundă. Altfel, ai toate şansele să-ţi ratezi viaţa şi să-ţi construieşti o nefericire neasumată.

Cînd a fost secunda dvs.?

Secunda e o metaforă. Au fost mii de secunde, au fost tatonări, au fost paşi şi cred că abia după ce am terminat Facultatea de Arte, la o lună după aceea, am realizat unde mă aflu. Şi cînd m-am uitat înapoi am realizat că ăsta era drumul meu. Nu poţi spune că e drumul bun la început, ci doar după ce te uiţi în spate şi îl analizezi. Cînd îţi pui o dorinţă, de exemplu „aş vrea să fiu balerină“, trebuie să te duci cu ea pînă la capăt. Altfel rămîne doar o fiţă. Cu pictura, repet, credeam că e o chestiune care ţine strict de talent şi spaima mea era că o să descopăr că am tot, doar talent nu. M-am înscris la cursul de pregătire al făcultăţii în ideea că voi afla adevărul. Am intrat la facultate şi am început să muncesc. Să învăţ, să mă dezvolt, să ţin cu dinţii de muncă. Mă pasiona. Şi simţeam că depăşesc nivel după nivel. Erau paşii unei evoluţii. Cu toate astea, n-aveam privirea de ansamblu. După un timp am început să nu mă mai simt singură în călătoria asta a mea. Am întîlnit nişte oameni care ştiau răspunsurile la întrebările mele şi care au început să-mi răspundă de la egal la egal. Am simţit, în sfîrşit, că aparţin acestei lumi. Că pictura e drumul meu.

A fost greu să vă repoziţionați pe acest nou drum?

Bineînţeles! Anecdotic, din doamna directoare am devenit doamna studentă. Cînd am ajuns la pregătire am văzut planşeta verticală şi m-am speriat. Cum ţin creionul? – am întrebat două fete de 19 ani. Una a pufnit şi a plecat, cealaltă mi-a răspuns, dar după aceea m-a „concediat“. La 40 de ani m-am trezit din nou în şcoală, şi mi-a ieşit, deși mi-a fost greu. Trebuie să-ţi asumi repoziţionarea socială. Nu poţi fi studentă şi, în acelaşi timp, şi doamna directoare cu experienţă de viaţă. Poţi păcăli şi facultatea asta, dar e păcat. Nu are rost să minţi. Se vede cînd tragi o linie ce stare ai avut, la cine te-ai uitat, cine îţi place, ce cărţi ai citit şi ce muzică te defineşte. Simt că am mai cîştigat o viaţă. Înainte mă duceam la muzee, expoziţii, înţelegeam mai mult sau mai puţin, dar abia cînd priveşti arta „din interior“, ajungi să vorbeşti singur în muzeu. Să rîzi şi să te bucuri pentru că descoperi o altă lume. Excursiile mele s-au transformat astfel în vizite la muzee. Banii de rochii s-au dus pe albume. Atît de puţin contează celelalte lucruri, cînd descoperi trăirile astea.

E totuşi un curaj asumat să îţi schimbi de atîtea ori drumul. A trebuit să vă revoltaţi contra tiparelor?

Nu cred că e vorba despre revoltă. La mine revoltele au fost punctuale. Eu mă duc la nunţi în bocanci. Însă în ceea ce privește pictura, pictura mea nu e revoltă. Toate lucrările din vernisajul pe care l-am avut la Kube Musette sînt autoportrete care vorbesc despre etapele mele din viaţă. Fiecare detaliu din tablourile expuse are legătură cu evenimente din viaţa mea. Nu încerc să controlez impactul. Dacă vrei s-o faci, ca artist, poţi să descrii în cuvinte ce ai vrut să spui. În lucrările mele sînt eu, oglindesc experienţe personale care pot intersecta trăirile altcuiva.

Cum ați ajuns să expuneți la Kube Musette?

Cînd s-a organizat expoziția „New Artists“, cu 16 artiști din mai multe zone, video, pictură, sculptură, Simona Vilău m-a invitat şi pe mine să expun. Şi nu m-a invitat pentru că ne cunoșteam de la cafea, ci pentru că a considerat că lucrările mele sînt potrivite pentru acea expoziție. Pînă la acel moment, nu aveam suficientă încredere în mine ca artist. În plus, să te duci peste nişte oameni îmi repugnă. Simona m-a ajutat să depăşesc aceste bariere. La această expoziție a venit şi Suzana Dan, care organizează „Art on display“, un proiect pentru promovarea artei contemporane. Aşa am ajuns să am şi acea expoziţie personală la Kube Musette. O recunoaştere la fel de importantă, pentru care le sînt recunoscătoare amîndurora.

Şi ce gust a avut succesul?

Dar nu ştiu cum arată succesul. Sau ce gust are. Faptul că am avut un vernisaj pe Calea Victoriei poate fi considerat un succes, dar poate foarte bine să nu însemne nimic dacă mă opresc aici. Succesul nu-l bifezi. Îți oferă, sau ar trebui să îți ofere acea energie care să te împingă înainte. Pentru mine, succes însemnă șansa de a putea trăi, în mod autentic, viața mea.

a consemnat Stela GIURGEANU

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.