Cîndva am răspuns la o anchetă a cărei întrebare era: ce te face fericit? Am căutat cele cîteva rînduri, pe care îmi amintesc că le-am scris greu. Era tot vară. M-am gîndit mult și atunci, așa cum o fac și acum. Mi-e clar că nu mi-a plăcut niciodată cuvîntul. Mi s-a părut că aduce cu el o prea mare presiune. Nu te lasă să te îndoiești și nici să te răzgîndești. E greu ca o bucată de plumb.

Și, dacă trece, că doar nu poate să dureze o veșnicie, cum te mai aduni de pe jos? Cum îi supraviețuiești? Poate că, pur și simplu, mi-a fost frică de el. Cine știe? Citesc textul vechi, de la care au trecut exact nouă ani: „Fericirea durează puțin. Dar lasă în urmă o stare la care poți să visezi cu ochii deschiși. Și cîteva lucruri mici de care să te agăți ca să ajungi la ea.

Prima dată în an cînd văd marea mă face să cred că, oricît de nefericită aș fi, aș putea să mă vindec dacă stau ca o șopîrlă la soare. Sigur, trebuie să fie o plajă cu nisip, nu cu pietre. Și nici cu prea mulți oameni care să-mi intre în suflet.

Să ies la o cafea și un croissant la o cafenea de pe o stradă din centrul Bucureștiului, care atunci cînd e lumină afară, pare decupată din îndepărtatul Paris.

Să înot mult, pînă cînd simt că toți mușchii mi s-au încălzit și lumea pe care am lăsat-o afară s-a îndepărtat. Să mă uit la Vadú, pisica mea, cînd doarme. O carte mișto sau un film care se prelungesc apoi în vis. Un text care-mi iese. Să trec prin Parcul Ioanid. M. să pregătească un pește și să deschidă un vin frizzant rece ca gheața. Căldura pe care o aduce o seară de stat la taclale cu prietenii. Așadar, nimic neobișnuit.“

S-au schimbat multe, dar, ciudat, și mai multe au rămas la fel.

Nu mai cred într-o stare lineară de bine, ci în emoții puternice. Aș alege cu ochii închiși niște instantanee imperfecte și vitale în locul unor fotografii împăiate și perfecte. De exemplu, o seară neprogramată pe un acoperiș, care se termină în zori, în schimbul unei rutine cotidiene.

Aș putea să vorbesc oricînd despre surescitarea foarte specială pe care ți-o dă scrisul. Nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl ai atunci cînd termini o carte. M-am întrebat, uneori, ce-aș face dacă ar trebui, în numele unei fericiri absolute, să renunț la toate astea. Nu știu și, deo­camdată, nu e cazul să-mi bat capul. Un băiat mi-a spus de curînd: dacă nu ești îndrăgostit nu ai cum să fii fericit. Poate că el are dreptate. Și toate celelalte sînt doar niște plase de siguranță, pe care le țesem sau le inventăm ca să ne țină nefericirea la distanță.

Dosarul de acum n-o să des­țe­le­neas­că hățișurile unei teme care învîrte lumea pe degete de mii de ani. Și care ni se promite în fel și chip, iar noi orbecăim, ne împiedicăm, ne mai rupem una-alta, pierdem bucăți de suflet pe drum, dar visăm că, pînă la urmă, o s-o avem. Pe lumea asta sau pe cealaltă. Dar sper să vă facă să vă gîndiți la ea și la dumneavoastră. 

Ilustraţie de Ion BARBU