Migraţia. Lecţia americană

Publicat în Dilema Veche nr. 652 din 18-24 august 2015
Migraţia  Lecţia americană jpeg

La Festivalul Dilema veche 2016, tema migrației va fi abordată în mai multe dezbateri și mese rotunde (v. programul pe festival.dilemaveche.ro). Acest articol este o „prefață“ și o punere pe gînduri, înaintea festivalului. (n. red.)

Angela Merkel spune că nu înţelege cum de o populaţie de 505 milioane de oameni nu-şi poate permite să primească 1 milion de refugiaţi sirieni. După părerea mea, fie se face că nu ştie, fie chiar nu ştie în ce constă, de fapt, reticenţa, de nu chiar teama, celor mai mulţi europeni în faţa valului migrator. Problema nu este că 505 milioane de europeni nu-şi pot permite financiar şi logistic să primească 1 milion de refugiaţi – evident că pot. Problema este că cei 1 milion de refugiaţi, şi cei care îi urmează, pot genera o schimbare de natură culturală şi civilizaţională în Europa. Problema nu este că nu avem ce să le dăm de mîncare sau de muncă, problema este ce ne aduc ei. Şi terorismul este cea mai mică problemă sau, mai precis, este doar o consecinţă a bagajului cultural cu care aceşti migranţi vin. Să privim peste ocean.

Statele Unite sînt produsul unor generaţii succesive de migranţi şi au ajuns cea mai puternică ţară a lumii, o mare democraţie şi un spaţiu al prosperităţii. Prin urmare, migraţia aduce mult bine. Ştim, deja, argumentele: forţă de muncă, sînge proaspăt, noi valenţe culturale etc. Atunci, de ce se tem atît de mulţi europeni de aceşti migranţi? Poate că e ceva, totuşi, ce nu se prea potriveşte. Să privim mai atent.

Pînă în 1965, legislaţia americană care reglementează imigraţia permitea accesul noilor veniţi după cote. Legea spunea că este permisă intrarea în America a unui număr total de emigranţi pe an, ca şi acum. Doar că acest număr total era distribuit în cote procentuale către ţările care aveau deja comunităţi în America, în directă corespondenţă cu ponderea acestor comunităţi în totalul populaţiei americane. În 1964, de pildă, cota de admisie a emigranţilor din Germania o depăşea de zeci de ori pe cea a emigranţilor din China, de pildă. La fel, cota irlandeză era cu mult mai mare decît cota mexicană. Ideea acestei legi, care a operat din 1923 pînă în 1965, era aceea de a păstra compoziţia etnică a Americii, permiţînd continuarea emigraţiei. Fireşte, vremurile s-au schimbat şi, cu ele, convingerile oamenilor. Ce era bine în 1920 devenise odios în 1965. În pline schimbări generate de amplele mişcări civice ştiute, această lege a fost abrogată şi admisia de emigranţi s-a reglementat după alte criterii.

Efectul e vizibil astăzi. La 50 de ani de la această schimbare legislativă, compoziţia etnică a populaţiei Americii s-a schimbat şi trendul acestei schimbări este limpede: ponderea albilor scade, iar ponderea afro-americanilor, a hispanicilor şi a asiaticilor creşte. Dat fiind faptul că aceste schimbări etnice au loc într-o societate extrem de tolerantă, apar modificări încă şi mai apăsate în cultura şi civilizaţia americană. Pentru moment, forţa Americii ca atare, care este în continuare întemeiată pe un ethos protestant, de tip „wasp“, rămîne aceeaşi. Aceste fundament, însă, începe încet-încet să se clatine. Se simt în America curente tot mai largi de opinie care erau cu totul marginale acum, să zicem, 50 sau 60 de ani: asistenţialismul statal, anti-creştinismul şi corectitudinea politică sînt doar trei exemple. Desigur, aceste schimbări în cultura americană nu au fost integral negative. Lucruri indiscutabil bune au consolidat libertatea şi democraţia în America, mai ales în privinţa echităţii şi justiţiei sociale, în ultimele decenii. Eu nu judec acum dacă schimbările culturale din America sînt „de bine“ sau „de rău“. Spun, doar, că America se schimbă în profunzimea ei sub ochii noştri datorită migraţiei şi doar generaţiile care vin vor putea spune dacă aceste schimbări le sînt benefice ori nu.

În Europa, ceea ce putem învăţa cu siguranţă din lecţia americană este că migraţia schimbă din temelie o civilizaţie. Există, văd bine, entuziaşti ai acestei schimbări. Există europeni care ar vrea o Europă ceva mai musulmană sau mai budistă sau mai atee decît este. Există şi naivi frumoşi care cred că întotdeauna imigraţia îmbogăţeşte, nu sărăceşte pe cei care o primesc, indiferent de cine emigrează unde. Deocamdată, nu e cert ce bine aduce civilizaţiei europene de azi creşterea ponderii elementului islamic. Nu orice teamă de schimbare e ceva rău. Dimpotrivă, uneori teama de schimbare preîntîmpină ceva rău. Sînt dintre cei care cred că dispariţia acestei Europe în care trăim aşa cum trăim ar fi ceva rău. A dori să trăieşti în Europa în care te-ai născut (cazul vesticilor) sau în Europa în care, de bine, de rău, ne-am integrat şi noi, esticii, nu este xenofobie, radicalism, populism sau extremism. Pur şi simplu, este dorinţa cuiva de trăi în lumea căreia îi aparţine. Eu vreau să trăiesc în Europa pe care o ştiu: cu libertăţile şi melancoliile ei, cu femeile şi cu bărbaţii ei, cu catedralele şi cu cartierele ei roşii, cu scriitorii ei care pot spune tot ce le trece prin cap, cu duminicile ei, cu tabieturile ei, cu slăbiciunile ei, cu laşităţile ei, cu istoria ei încurcată şi cu intelectualii ei pe cît de fermecători, pe atît de enervanţi. Nu vreau o Europă cu mai multe moschei decît catedrale, cu femei învăluite pe stradă şi cu restaurante care nu se deschid decît după lăsarea serii de Ramadam, ca să nu ofenseze nu ştiu ce minoritate. Nu vreau nici o Europă în care se acoperă nudurile lui Rafael în muzee, nici o Europă în care să sară în aer unul care face caricaturi, indiferent cît de proaste, cu Allah. Vreau să trăiesc într-o Europă în care să serbez Crăciunul aşa cum l-am serbat pînă şi sub comunism, adică zicîndu-i Crăciun, o Europă în care să am voie să merg la Operă să văd Traviata (o să povestesc o dată ce dificultăţi de repertoriu au apărut cînd o opulentă capitală arabă a vrut să deschidă un teatru de operă care să rivalizeze direct cu cele din Londra, Viena şi New York, punînd un buget astronomic pe masă, dar s-a cerut să se cînte doar opere fără femei uşoare şi fără invocări ale lui Dumnezeu, ceea ce a redus la zero marele repertoriu operatic, de la Mozart la Puccini). Sînt un extremist din cauza asta? Sînt un xenofob dacă nu vreau să se islamizeze cultura europeană? După propagandiştii din jurul Angelei Merkel, al lui François Hollande şi al lui Jean Claude Juncker, da, cam sînt. Totuşi, sînt un european ca alte sute de milioane.

Imigranţii musulmani nu aduc cu ei doar amintiri personale, ceea ce e splendid, şi nevoi materiale, ceea ce putem rapid rezolva în Europa. Aduc cultură, aduc memorie colectivă, aduc obiceiuri. Cultura lor nu este deloc una a toleranţei – să nu ne amăgim cu citate din Coran sau cu exemple excepţionale. Vedem în ţările lor cum sînt tratate femeile, dar şi minorităţile religioase, etnice ori sexuale. Iar aceste tratamente intolerante nu sînt doar politica unor guverne tiranice, ci sînt o atitudine socială, cultural fundamentată. Ca dovadă că aproape nimeni în tot corpul social islamic nu protestează, iar dacă vedem ce se întîmplă zilele acestea în Turcia, pînă recent o ţară musulmană laică şi cît de cît democratică, unde milioane de oameni simpli susţin pînă la isterie represiunea care are loc, sau ce au ales popoarele musulmane recent eliberate de tirani, atunci vom înţelege imediat ce anume tip uman produce islamul. Marea problemă a noastră, a europenilor toleranţi, este că a le respecta cultura înseamnă a le respecta intoleranţele. Cultura noastră este o sumă de toleranţe, iar cultura musulmană este o sumă de intoleranţe.

Lecţia americană nu ne poate ajuta în această privinţă. Mai mult decît că imigraţia schimbă, în orizonturi scurte de timp, datele fundamentale ale culturii celui care primeşte, exemplul american nu ne spune mare lucru. Asta şi pentru că, pînă recent cel puţin, emigranţii din toată lumea voiau să meargă în America pentru a trăi ca americanii. Astăzi, musulmanii vor să vină în Europa pentru a trăi ca musulmanii, doar că un pic mai bine din punct de vedere material. Iar liderii Europei, în afară de a lipi etichete infamante pe frunţile celor care se îndoiesc de ei, nu prea ştiu ce-i de făcut.

Foto: I. Roşca

Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet
p 13 foto Alex Galmeanu jpg
image png
Despre dinozauri şi mamifere conectate (şi tatuate)
De pe margine, cei care privesc melancolic şi neputincios sînt doar dinozaurii.
image png
30 de ani mai tîrziu
Mă atrag tîrgurile cu vechituri într-un fel de neînțeles.
WhatsApp Image 2023 11 22 at 10 28 30 jpeg
Ceea ce nu poate reda o fotografie
Și cît de greu ar fi azi să-ți imaginezi încarnarea unei legături printr-un tom de hîrtie?
image png
image png
Schiță pentru o etică a recunoștinței
Gratitudinea e o recunoaștere a felului misterios în care ni se întîmplă binele.
image png
Recunoștința, darul „învățăceilor”
Ceea ce primesc eu de la „învațăceii” mei este extrem de prețios.

Adevarul.ro

image
Extrădarea lui Cherecheș. Precedentul Fiat creat de Germania într-un caz similar, finalizat tragic
Un fost polițist de frontieră, condamnat la închisoare cu executare pentru corupție și prins în Germania, la fel ca primarul din Baia Mare, Cătălin Cherecheș, nu a fost niciodată extrădat. Polițistul în vârstă de 48 de ani a murit în Germania, în urma unui accident.
image
Bărbat găsit mort într-o scorbură, în Neamţ. Sfârșitul victimei este învăluit în mister
Decesul unui bărbat este învăluit în mister, cadavrul acestuia fiind descoperit în scorbura unui copac dintr-o pădure care străjuie, alături de culmile Cozla şi Pietrica, municipiul Piatra Neamţ.
image
Viața extravagantă a Regelui Charles: I se calcă șireturile de la pantofi, iar un angajat are obligația să îi pună pastă de dinți pe periuța regală
Este deja un fapt cunoscut că Regele Charles are unele idiosincrazii cel puțin interesante. Iar în noua sa carte "Endgame: Inside the Royal Family and the Monarchy’s Fight for Survival", autorul Omid Scobie dezvăluie și mai multe dintre cererile bizare ale lui Charles.

HIstoria.ro

image
Importanța stației NKVD de la Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, stația NKVD de la Londra era cea mai productivă din lume, comunicând Moscovei 7.867 de documente diplomatice și politice, 715 documente pe probleme militare, 127 referitoare la aspecte economice și 51 legate de activități sau operațiuni ale serviciilor de informații.
image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.