Trenul de noapte
Am visat că sînt prostituată într-un tren din Balcani, prizonieră în no man’s land. Stăteam ghemuită pe bancheta încinsă, cu o pungă de prezervative într-o mînă şi un carnet de student în alta, în timp ce naşi excitaţi îmi dădeau tîrcoale… Cînd m-am trezit, coşmarul era cam real. Cu nici zece ore în urmă, eram o studentă care voia să ajungă la iubitul ei. Dar am fost suficient de nebună să mă urc în faimosul tren Bucureşti – Belgrad, în vremea embargoului, fără să ştiu că va fi un paşaport pentru zona crepusculară. Nimic nu m-ar fi putut pregătit pentru ce urma, nici măcar desele călătorii spre Moldova, de sărbători.
Iubitul meu era un sîrbo-român din Novisad. Vacanţa de vară se scurgea toropită, mă prinsese dorul, aşa că mi-am cumpărat bilet ca să-l vizitez. În Bucureşti, m-am urcat într-un compartiment gol, fericită că mă pot întinde. Şi aşa a pornit trenul-fantomă pe drumul meu spre o altă dimensiune, spre naţiunea trocului, despre ale cărei legi şi obiceiuri nu ştiam nimic (o lume atît de precisă şi de mercantilă, încît o turistă din dragoste era nu numai o gravă încălcare a protocolului, ci şi o risipă stupidă). Naşul era convins că-s de vînzare. M-a întrebat, cu un zîmbet libidinos, dacă îmi bifează sau nu biletul. Am spus da. „Siguuur?“, a insistat, incredul. Am priceput: dacă nu mi-l bifa, puteam să-l folosesc şi în alte călătorii de „afaceri“. Şi, ca să cîntărească mai bine marfa, s-a aplecat şi m-a înşfăcat de sîni. „Nu, vă rog, sînt studentă!“ De parcă una ar fi exclus-o pe cealaltă. A rînjit din nou – „Voi, studentele, sînteţi fete deştepte şi descurcăreţe“. Momentul de intimitate a fost risipit de apariţia salvatoare a altui pasager. Dar naşul nu m-a iertat şi nu m-a lăsat să dorm: patrula pe culoar şi se juca, sadic, cu lanterna pe faţa mea. Chiar şi aşa, aproape de Timişoara am aţipit, legănată de tren şi de stupoare (o stare suspendată a minţii, unde singurul gînd era cum să mă apăr de următorul pericol). Apoi, au năvălit. Vă mai amintiţi excelentul documentar al lui Florin Iepan, Peisaj după embargo? Prima imagine e fabuloasă: ca la un semn, porţile bazarului se deschid şi, în ralanti, hoardele aleargă să ocupe o tarabă, ca o turmă de bizoni sau ca o invazie zombi. Oamenii ăştia au dat buzna şi în compartimentul meu, cu un ţipăt de luptă care nu s-a mai potolit pînă cînd au coborît. M-au dat la o parte, au smuls banchetele şi au înghesuit sub ele borcane cu miere, ţigări şi murături şi chips-uri. Nu s-au oprit aici, au spart becul şi au demontat tavanul ca să ascundă saci cu miez de nucă. Era aşa un balamuc, de parcă aş fi călătorit cu circul sau cu toată distribuţia din De ce trag clopotele, Mitică? al lui Pintilie. Naşii, vameşii români şi sîrbi, contrabandiştii… se cunoşteau cu toţii… ca o mare familie care se adună doar ca să se agreseze. În compartiment erau cîteva femei de vîrstă mijlocie, printre care una care-şi îngropase soţul cu două zile în urmă. Ziua înmormîntării fusese singura, în doi ani, cînd nu urcase în tren. Nu era atît lacomă de bani, cît dependentă de adrenalină. Pe hol, un domn ciung de ambele mîini şi cu un rucsac enorm în spate implora un grănicer nemulţumit de şpagă să nu-l dea jos din tren. Doamnele m au remarcat, în sfîrşit, şi m-au întrebat ce învîrt. Nimic, sînt doar turistă. Consternare. „N-o să te creadă nimeni. O să spună că eşti o curvă zgîrcită. Lasă că-ţi dau eu de la mine nişte pături, să pară că vinzi ceva. Altfel, or să te dea jos din tren, cu toţi dubioşii.“
Cînd grănicerul mi-a făcut semn să-l urmez pe peron, mi-a spus să-mi iau şi bagajul cu mine, pentru că e posibil să nu mă mai întorc. Atunci am făcut un gest salvator: am scos punga de prezervative din geantă şi am rugat o femeie să mi le păstreze. Privirea ei sictirită mi-a spus: „Deci, pînă la urmă, tot o curvă prefăcută eşti“. Punga fusese un cadou de la bunica, medic la o policlinică cu plată. „Am primit astea, ia-le tu, că eu nu le folosesc.“ Şi bine am făcut că am scăpat de ea, pentru că vameşii m-au pus să-mi desfac de vreo cinci ori bagajul şi să-mi întind toate hainele pe jos. Pe mine şi pe un asiatic rătăcit, la fel de speriat. Păreau că se distrează. „Unde mergeţi, unde staţi, ce scop aveţi?“ Din nou şi din nou. O turistă trece graniţa. E suspect. Exasperată, le am băgat sub ochi carnetul de student cu note bune şi cred că asta i-a convins. Asta sau figura mea descompusă. M-au lăsat să mă întorc în tren, spre surpriza femeilor din compartiment, care pariaseră că voi face drumul pe jos, înapoi în România. Au coborît în Belgrad, la prima staţie, şi am rămas din nou singură. Pînă la gara centrală, treceam prin tuneluri. Întuneric beznă. Auzeam doar vocile unor români din compartimentul de alături, care se amuzau pe seama mea, dialogînd cu voce tare: „Vezi, băi, că fata aia e singură-singurică şi te-aşteaptă“. Devenisem un gag ambulant. Mă gîndeam la ce-aş putea folosi ca armă. Poate sacul cu miez de nucă, pe care unul dintre bişniţari îl uitase în vagon.
În gara centrală, iubitul meu era de negăsit. Bineînţeles, nu putea să fie simplu. Îmi ardea gura de sete, mă dureau muşchii de atîtea încordare şi îmi venea să vomit. Dar am înţepenit pe o bancă. După vreo 40 de minute, a apărut şi el – uitase că în noaptea aceea se trecuse la ora de vară. Ştia că exista riscul să fiu dată jos din tren, dar n-a vrut să-mi spună de teamă că nu mai vin. A fost mai uimit c am lăsat în tren un sac cu miez de nucă. „Mare prostie, am fi putut trăi ca nababii pe aici cel puţin o lună.“
Anca Grădinariu este jurnalistă și critic de film.
