Bucureştiul văzut de un trotinist
Apel către toţi trotiniştii din Bucureşti. Ironizaţi de fraţii lor mai mari, bicicliştii, şi ignoraţi de îngîmfaţii de automobilişti, e timpul să ne adunăm! Vrem piste suspendate pentru trotinete!
Bucureştiul este deja într-o mare fierbere. Organizaţiile de biciclişti, apărute ca ciupercile după ploaie, în ultimii ani, se luptă la baionetă pentru un „drept“ greşit înţeles de către administraţie. Pietonul nu are organizaţii dedicate, pentru că este asimilat cu cetăţeanul, aşa că tema „dreptului la trotuar“ se pierde printre multe alte probleme pe care Bucureştiul le ignoră de multă vreme. Aşa că am să încerc să vorbesc despre aspiraţiile unui trotinist ca mine, care are avantajul de a fi cel mai versatil cetăţean bucureştean, măcar din perspectiva mobilităţii. De ce spun asta? Pentru că trotinistul are avantajul că poate circula pe trotuar fără să supere nimeni, apoi poate instantaneu să devină pieton sau să se urce într-un mijloc de transport în comun, tot aşa, fără să supere pe nimeni (mă rog, trebuie doar să aibă grijă să nu şi îndese trotineta într-un rucsac cu care să incomodeze, ţanţoş, partenerii de autobuz). Desigur că poate folosi pistele dedicate pentru biciclete, dacă are o viteză adecvată de croazieră. De altfel, recomand trotineta electrică pentru deplasări mai lungi, şi nu doar pentru că sîntem printre inventatorii trotinetei electrice (a trecut destul de repede ştirea pe Facebook, deşi am aflat că deţine şi Justin Bieber una!). Iar cînd trebuie să parcurgă distanţe cu adevărat mari, cînd îşi doresc un confort special sau cînd merg cu familia, pot pune trotineta în portbagaj, şi aşa devin pasageri sau şoferi cu maximum de operativitate.
Mobilitatea nu este doar o funcţie urbană, ci este şi un mod de interacţiona, de a „consuma“ oraşul cultural. De fapt, pentru a te bucura de oraşul modern, e indicat să foloseşti toate aceste ipostaze ale mobilităţii, pentru că fiecare dintre ele îţi oferă o altă perspectivă. Oraşul modern trăieşte prin interacţiune umană, el trebuie utilizat, gustat, mirosit, asimilat şi, în ultimă instanţă, înţeles şi iubit cît mai eficient şi în modalităţi cît mai diverse. Dacă irosim aceste oportunităţi şi ne limităm la a ne deplasa, pur şi simplu, dintr un punct în altul, şi dacă ignorăm toate aceste interacţiuni oferite de oraş, nu doar că fiecare dintre noi pierde ceva, dar chiar şi comunitatea, de cealaltă parte, îşi reprimă o parte importantă din vocaţia pe care o are. Oraşul modern este un creuzet social, în care cultura urbană este factor de schimbare, dinamism şi dezvoltare (nu este doar distracţie, cum pare să îşi imagineze uneori administraţia locală). Cultura urbană înseamnă şi cum „folosim“ oraşul. Şi tocmai de aici poate apărea inovaţia. Din ea se naşte viziunea de dezvoltare, iar aspiraţiile oraşului, ca să fie autentice şi împărtăşite, se construiesc prin contagiune şi colaborare. Pe scurt, prin interacţiune.
Un oraş viu şi dinamic nu se bazează doar pe investiţii de infrastructură. Acest moment a fost depăşit de mult în urbanismul modern. Bucureştiul este şi el într-un proces de revenire la viaţă, de recuperare a oraşului la scara umană. Dar pentru asta avem nevoie de „spaţiu“ pentru fiecare dintre aceste nevoi: de acces facil la funcţiuni publice de calitate şi de mobilitate, în primul rînd. Apoi, de socializare, de cultură, de petrecere a timpului liber etc. Problema majoră, din perspectiva mea de trotinist, este că aceste „spaţii“ sînt văzute de administraţie separate, ca o sumă de destinaţii distincte în cadrul oraşului, ce trebuie „conectate“ cu infrastructura rutieră. Din păcate, oraşul este văzut ca o sumă de locuri, de drumuri, mall-uri, spaţii de locuit, instituţii culturale. Nu cred că vine din rea-voinţă, ci dintr-o viziune greşită şi din lipsa de înţelegere a felului în care funcţionează un oraş modern. Este nevoie de o schimbare de paradigmă în logica investiţiilor, pe care nici un primar al Bucureştiului nu a făcut-o pînă acum. Din păcate, nu au cum! Pentru că toţi primarii îşi petrec cel mai mult timp în oraş în trafic – în maşina de serviciu. Nu ai cum să iei decizii corecte dacă nu iei locurile la pas, fără escortă şi eventual fără a fi recunoscut (cu un pic de efort, se poate atinge chiar şi această performanţă), dacă nu ai experimentat bucuria de a te plimba cu bicicleta (eu pot oferi o trotinetă oficială albastră – fără girofar). Ca să fii un primar bun şi să-ţi înţelegi bine oraşul, trebuie să fii un pieton curios, să-ţi placă să mergi pe jos, să afli direct de pe caldarîm dacă e mai bine să pietruieşti cu dale pişcot sau cu dale pătrate. Poate ar fi interesant să încerce cîteva tururi ghidate, la un loc cu mulţimea de oameni care au descoperit acest produs cultural, dezvoltat exclusiv prin iniţiativă privată. Eu, unul, nu am văzut un primar în funcţie, pînă acum, să experimenteze oraşul mai degrabă ca pieton. Să se bucure de el, nu să fie în „misiune“. Desigur, ştim, şi ni s a spus recent, oamenii cu funcţii importante în stat trebuie să se concentreze pe rezolvarea problemelor mari. Dar e la latitudinea primarului să decidă cum anume îşi „ia datele“ pentru identificarea corectă a problemelor. Din maşină, pe baza sfaturilor consilierilor care citesc în diagonală concluziile unor studii, şi atît, sau şi prin mers pe jos, vorbit cu oamenii, văzut cu propriii ochi şi bătut cu propriul picior? Oare primarul Londrei circulă cu metroul doar pentru a fi popular sau pentru că ştie ce important este să fii cît mai aproape de problemele oraşului?
Aşa că o să îndemnăm în continuare, că poate aude cineva: prioritatea în oraşul modern o are pietonul. O spun trotiniştii, bicicliştii, o spun şi Peter Bishop, şi Jan Gehl. Da, pietonul. Urmat de transport public şi biciclişti (eu, cu trotineta, cum vă spuneam, mă regăsesc în toate). Comisia de circulaţie care dă avize este una dintre funcţiile administrative toxice şi anacronice. Comisia trebuie să fie „de mobilitate“, adică să fie în stare să armonizeze mai mult decît doar interesele automobiliştilor. În „trafic“ nu au de-a face doar cu maşini, e o chestiune de reprezentativitate. Se văd interesele pietonilor, ale bicicliştilor, trotiniştilor şi ale celorlalţi „nemotoriziaţi“ din birourile ei? Pînă la urmă, toată discuţia se rezumă la expertiză şi la capacitatea de comunicare a administraţiei cu oraşul. „Oraşul“ ştie ce are nevoie, dar oare îl ascultă cineva? Cînd totul devine administrativ şi administrabil, şi se combină cu comunicarea strict politică, tare mă tem că se produce un cocktail Molotov.
Dar să ne întoarcem la opiniile de trotinist şi la rolul mobilităţii în dezvoltarea oraşului. Ca să fie limpede: nu există automobilişti şi biciclişti, pietoni şi trotinişti, roller-skater-i şi skate-boarder-i. Sîntem cu toţii la un loc, şi depinde doar de noi cît de inteligent putem folosi oraşul în care trăim. E cam riscant să aşteptăm pasivi să apară primarul luminat. E foarte posibil ca acela să nu vină prea curînd sau, poate, niciodată, aşa că haideţi să-l luminăm prin prezenţă publică şi dialog. De aceea, vă chem, pe toţi trotiniştii, să ne adunăm în fiecare zi pe străzile Bucureştiului şi să ne cîștigăm respectul cuvenit.
Teodor Frolu este arhitect. Antreprenor în industrii creative şi iniţiatorul mai multor proiecte de dezvoltare în Bucureşti şi în Deltă, alături de Ivan Patzaichin. Se deplasează cu trotineta şi cu barca cu vîsle.
Foto: adevarul.ro
