Domnişoara Dostoievski

Iulian TĂNASE
Publicat în Dilema Veche nr. 657 din 22-28 septembrie 2016
Domnişoara Dostoievski jpeg

Mi-am luat ceva de băut de la bar și m-am așezat la o masă. Din locul în care mă aflam puteam să îi văd pe toți oamenii de la toate celelalte mese din local și nu aveam nici o dificultate în a așeza toate acele celelalte mese, cu oameni cu tot, pe o platformă înal­tă și adîncă, un fel de scenă improvizată în imaginație, pentru a putea privi în voie spectacolul vieții și al lumii care mi se oferea ca pe tavă.

Singurătatea în care mă scăldam în acele momente ca-ntr-o apă în undele căreia mă mai scăldasem de atîtea și atîtea ori îmi venea bine în seara aceea. Mă simțeam bine cu gîndurile mele despre nimic, îmi beam băutura fără nici o grabă, fumam și era ca și cum aș fi fost invizibil nu doar pentru ceilalți, ci chiar și pentru mine.

La cîteva mese mai încolo am zărit o fată cu pielea măslinie, cu păr negru, lung și ondulat, în ochii ei mari și negri ar fi putut încăpea întregul local în care mă aflam, și nici nu e sigur că totul nu se petrecea, de fapt, în ochii ei. Mă uitam la ea ca la un tablou, ca la unul dintre acele portrete feminine din picturile renascentiste. Ochii ei imenși aveau ceva din autoportretele Sofonisbei Anguissola, părul ei ondulat părea decupat din pînzele lui Andrea Solario, iar privirea ei rece și adîncă părea desprinsă din portretele lui Rafael.

Am văzut-o cum se ridică de la masă. Era înaltă. Avea o statură imperială. În picioare, era încă și mai frumoasă decît așezată. Cu un mers ușor ezitant, s-a apropiat de masa mea. Credeam că va trece mai departe, dar s-a oprit în fața mea. Fără să aștepte vreo invitație, s-a așezat la masa mea. A pus pe masă o mapă mare, din care a scos cîteva desene. Mi-a spus că ea le făcuse. Vorbea destul de greu, cu o dificultate de care doar alcoolul putea fi responsabil. Desenele erau, de fapt, niște caricaturi, însă, pe vremea aceea, eu aveam mare încredere în femeile care fac caricaturi și nici o încredere în bărbații care scriu epigrame. Femeia din picturile renascentiste a început să îmi vorbească despre Dostoievski, însă vorbea atît de prost și atît de împleticit, încît tot ce reușeam să deslușesc erau doar numele proprii: Dostoievski, Raskolnikov, Karamazov, Mîșkin și așa mai departe. Era cumplit de beată, ăsta era adevărul, și privind-o și încercînd să înțeleg ce spune, regretam că o femeie atît de frumoasă, al cărei portret ar fi putut atîrna pe simezele celor mai mari muzee din lume, venise la masa mea, să îmi vorbească, într-un asemenea hal de beție. I-am spus că mi-ar plăcea să stăm de vorbă într-o dimineață, la o cafea, și ea mi-a cerut numărul de telefon, i l-am dat, după care mi-am terminat băutura, m-am ridicat și am plecat acasă, lăsînd-o acolo, împreună cu Dostoievski și cu tot neamul lui.

Era deja tîrziu, aproape de miezul nopții, cînd, acasă fiind, a sunat telefonul. Era ea. Mi-a spus, cu aceeași dificultate în vorbire, că vrea să ne vedem, că trebuie neapărat să ne vedem și să îi dau adresa. I-am dat adresa, nu știu de ce i-am dat adresa, pe care însă nu a fost în stare să i-o comunice clar taximetristului în mașina căruia se urcase. Telefonul a sunat încă o dată și, de data asta, am auzit o voce de bărbat care mi-a spus, printre hohote de rîs, să vin în intersecția de la Piața Muncii, să o preiau pe clienta sa, cu care nu reușea deloc să se înțeleagă. Cînd am ajuns în intersecția de la Muncii, domnișoara Dostoievski dirija circulația, în sensul că aproape o blocase. Am urcat-o în mașină și am mers împreună acasă. Îmi părea al naibii de rău că nu avusesem norocul să o întîlnesc trează pe această femeie, nu înțelegeam deloc de ce își dorise să ne în­tîlnim în acea noapte, era deja trecut de miezul nopții. Mă aflam față în față, între patru pereți, la mine acasă, cu o femeie superbă, dar incredibil de beată. Un bărbat normal la cap niciodată nu va fi fericit să facă dragoste cu o femeie beată, nici eu nu am fost fericit în acea noapte să fac asta, dar domnișoara Dostoievski ajunsese, nu se știe cum, complet goală, stătea goală în fața mea, ea era goală și frumoasă, iar eu eram tînăr, și am început să facem dragoste, și urletele ei nu aveau nici o legătură cu mecanica dragostei, apoi, deodată, s-a smucit din încleștarea aceea care ne ținea corpurile lipite, m-a îmbrîncit, a încercat să mă lovească, nu înțelegeam absolut nimic din ceea ce se întîmpla, m-am ferit de loviturile ei, și vecinul de dedesubt mi-a spus a doua zi că a auzit totul și că, după zgomotele care ajunseseră pînă la el, și-a imaginat că intrase cineva cu forța în casa mea și mă atacase, însă nu a urcat să vadă despre ce era vorba pentru că zgomotele au încetat brusc, și domnișoara Dostoievski a ieșit val-vîrtej din casă, apucase să își tragă pe ea doar chiloții. Era iarnă și nu era cea mai bună idee să plece de la mine doar în chiloți. I am strîns în grabă hainele și am alergat după ea. Am coborît în fugă scările dintre etajele 8 și 7, apoi pe cele dintre 7 și 6. Cînd am ajuns la etajul 5, domnișoara Dostoievski mă aștepta pregătită să mă lovească în cap cu un ghiveci de flori, pe care îl șterpelise de pe un pervaz. Eram tînăr și aveam reflexe bune. Nu m-a lovit în cap. Nici măcar nu m-a atins. I-am blocat brațul la timp, i-am luat ghiveciul din mînă și l am așezat jos. I-am aruncat hainele și am urlat la ea să se îmbrace naibii ca să nu moară de frig. A înșfăcat din nou ghiveciul de flori și l-a azvîrlit în mine. Nu m-a nimerit nici de data asta. Pentru cîteva clipe am reușit să mă desprind de propriul corp și să văd, din afara mea, întreaga scenă, o femeie frumoasă, aproape goală, aruncă cu un ghiveci de flori înspre un bărbat care seamănă destul de bine cu mine, și aruncarea ghiveciului îi face sînii să tresalte, și ochii ei incredibil de mari, ca din autoportretele Sofonisbei Anguissola, sînt ca două găuri negre care atrag toate ghivecele de flori din lume, și părul ei ondulat, acum răvășit, decupat parcă din pînzele lui Andrea Solario, mătură totul în cale, și privirea ei rece și adîncă și răzbunătoare, desprinsă din portretele lui Rafael, aruncă înspre bărbat cu niște ghivece de flori transformate în particule elementare, o femeie frumoasă și nebună încercînd, iată, să lichideze un bărbat care, acum, iată-l, urcă scările, apoi se oprește și îi strigă femeii să se îmbrace, îmbracă-te naibii, nu vezi că e iarnă, apoi ea își culege hainele de pe jos și el urcă scările, și ea coboară scările trăgîndu-și pe ea pantalonii, puloverul și un cojoc scurt, el intră în casă și se aruncă în pat, și ea își trage în picioare cizmele îmblănite, gata, acum nu va mai muri de frig, și el închide ochii și își imaginează că, mai devreme sau mai tîrziu, cineva va suna din nou la ușă, dar nimeni nu a mai sunat la ușă în noaptea aceea. 

Iulian Tănase este scriitor. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Megastructura uriașă pentru care Ceaușescu a plătit 60 de tone de aur pur. Este unicat în România și funcționează și astăzi
La granița de nord a României se află una dintre cele mai impresionante mega-structuri a epocii comuniste. Barajul de la Stânca-Costești este un colos de beton care a costat câteva tone de aur și este al treilea ca mărime din Europa. Acum este un adevărat paradis natural.
image
EXCLUSIV. Elena Lasconi: „Dacă voi fi președintele României, voi fi un președinte pentru popor, din popor și nu din colivie”
Candidată la președinția USR și văzută ca potențial candidat la alegerile prezidențiale, Elena Lasconi a vorbit într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul” despre relația cu Dominic Fritz, despre cum s-a decis să candideze la președinția USR și dacă e România pregătită să aibă o femeie-președinte.
image
Ce este sistemul Patriot. Plusurile și minusurile armamentului american cu preț exorbitant
Patriot este unul dintre cele mai avansate sisteme de apărare aeriană disponibile, capabil să intercepteze atât rachete cât și aeronave avansate. Principala provocare a sistemului este costul uriaș - o baterie Patriot nouă ajunge la 1 miliard de euro.

HIstoria.ro

image
Cine au fost agenții dubli din al Doilea Război Mondial?
Cea mai importantă parte a Operațiunii Fortitude a reprezentat-o rolul jucat de agenți dubli.
image
Când au apărut primele bănci din Țara Românească
Pe măsură ce viața economică a Țării Românești se dezvoltă, apar numeroase proiecte și încercări pentru organizarea instituțiilor naționale de credit. Î
image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns: