The Wall, un motan Voltaire şi nişte artificii

Publicat în Dilema Veche nr. 657 din 22-28 septembrie 2016
The Wall, un motan Voltaire şi nişte artificii jpeg

Întrebarea a fost simplă: dacă ar fi să alegeți să păstrați o singură noapte, care ar fi aceea? Le mulțumesc invitaților mei că au intrat în joc.

Ioana BÂLDEA CONSTANTINESCU
scriitoare și jurnalistă

„Stele“, ai spus tu.

„Nu, artificii.“

Și te-am ridicat cu nasul pînă la geam. Nu reușisem să te adorm. Prea multe pocnitori sub fereastra noastră. Așa că am făcut Revelionul toți trei. Eu purtam mărgele de plastic, făcute de voi doi, dintr-un joc primit de Crăciun. Am băut suc în loc de șampanie și am adormit toți spunînd lamulțianilamulțianilamulțiani…

„Uite, stele“, ți-am spus vara asta. Una lîngă alta, pe iarbă, în cămăși de noapte, cu cizme de cauciuc în picioare. Ne zgîiam după ele. Eu și varianta ta de cinci ani. „Sînt Perseidele.“

Ai întins mîna spre ele, ca la trei ani, după care ai băgat-o în buzunar. Cam dezamăgită. Ai fi vrut artificii. Ploaie de meteoriți, ca în Ice Age 4.

„De ce nu ne cad la picioare? Ai zis ploaie de stele…“

Și am rîs. Cu nasul în părul tău. Nu ți am spus că-mi croșetez o noapte mare din bucățile astea. Mi-ar fi bune și stelele reflectorizante pe care le ai tu lipite la capul patului, dar știu că nu mi le dai.

Ilinca MANOLACHE
actriță

Sînt sigură că era în zori. Nu-mi amintesc nimic altceva. Nu-mi amintesc dacă taică-miu era acolo sau nu. Probabil era, dar nu mai știu. Adică mi-a povestit mama, da’… nu știu dacă s-a chinuit, dar mă gîndesc că s-a și bucurat, dincolo de toată suferința. A, și mai sînt sigură de ceva. Că s-a întîmplat pe 1 august. Și chiar dacă pare egoist, eu nu aș schimba nimic din noaptea aia dinaintea nașterii mele.

Diana POPESCU
jurnalistă

1992 (cred). Prin urmare, aveam cam 16 ani. În casa alor mei apăruse, în sfîrșit, un video. Și-n ziua cu pricina obținusem, după munci de lămurire, un VHS cu The Wall. Pentru 24 de ore. Așa că seara, după ce restul familiei a binevoit să se culce, m-am instalat în sufragerie cu trofeul. Pînă dimineață, am tot dat „play“, „pause“ și „rewind“, de niște sute de ori, pentru a transcrie, pe unul dintre caietele studențești din dotare, toate versurile. După subtitrare. Cu o frenezie care, acum, pendulează între ridicol și înduioșător. A doua zi, la liceu, numai funcțională n-am fost. Și, după zîmbetul tîmp-încîntat de pe fața mea, probabil m-au suspectat c-aș fi amorezată. În 2016, un search pe Google ar rezolva instantaneu chestiunea. Dar unde-ar mai fi înfrigurarea, teama că nu termini de înșirat texte în timp util, bucuria de a fi reușit? Nu „aș păstra“ acea noapte. Am păstrat o deja.

„Don’t be surprised when a crack in the ice appears under your feet“. Știu ce-o să fac la noapte.

Bogdan COȘA
scriitor

Mi se așternuse să dorm pe jos. Unul din cele două paturi era ocupat de mătușa mea și de fiica ei, iar celălalt, lipit de peretele paralel, de părinți. Bunica dormea în bucătărie. Aveam 19 ani, locuiam încă la ai mei – și cred că acolo, la țară, a fost ultima oară cînd am dormit împreună în aceeași cameră; ultima oară cînd am simțit că au o putere nătîngă și zdrobitoare asupra mea.

După ce s-a dat stingerea, mi-am ­luat laptop-ul în poală și am început să joc Blackjack. Aveam de făcut un rulaj consistent într-un timp destul de scurt. Mă ocupam cu jocurile de noroc. Cum nu aveam somn, am ținut-o langa, cu căștile în urechi, pînă tîrziu în noapte. Cînd să închid și să mai las și pe a doua zi, am început să pierd. O mînă, două, trei, zece – continuam să joc din pură curiozitate, să văd cîte mîini pot pierde consecutiv.

Am pierdut 48, ceea ce nu mi se mai întîmplase – e ceva foarte, foarte rar. Mai mult, după două-trei ture normale, am luat-o din nou la vale.

Îmi sărise somnul. Știam că nu se recomandă să continui nervos, dar trecusem deja de punctul de cotitură. Intrasem pe modul maniacal, așa că am început să joc autodistructiv, sfidător, batjocoritor – cum e mai rău. Pariam cîte 50 de euro pe o singură mînă, cîte o sută; o dată la cinci secunde, cum îmi venea.

Am ținut-o așa pînă dimineață, pierzînd și cîștigînd într-un ritm amețitor. Cînd m-am oprit, trecusem de mult de 10.000 de euro, totalul ce trebuia pariat pentru a primi bonusul de bun-venit al cazinoului, pe care-l vînasem inițial și la care se adăuga acum profitul – ca niciodată, o sumă din patru cifre. În fine, am început procedurile de retragere a banilor și, cînd am terminat, dîndu-mi căștile jos, i-am auzit pe cei patru sforăind la stînga și la dreapta mea. Chiar dacă eram ca băgat în priză, mi-am dat seama că trebuie să fiu băiat cuminte din nou, să mă culc, ca să mă pot trezi a doua zi; să nu ies din vorba lor, care nu vor conteni să-mi dea tot felul de sarcini și să mă umilească.

Cristi LUCA
critic de film

Cel mai sincer ar fi să aleg una din în­tîlnirile cu persoanele care îmi erau sau mi au devenit apropiate, să împărtăşesc fricile, tăcerile, rîsetele şi momentele în care singurătatea e suspendată preţ de cîteva ore. Cu fiecare opţiune pe care o fac, mi se pare că aş spune doar o parte din poveste şi în mintea mea se aude un mic „dar“ sau „totodată“ al personajelor cărora nu le dau dreptul la propria versiune. Singura excepţie e o noapte în care tipa cu păr blond portocaliu care cîntă pe scenă în cămaşă bărbătească, blugi strîmţi şi ghete cu toc înalt nici nu mă observă şi doar eu să ştiu că e un moment special. Mă gîndesc că asta trebuie să fie soarta unei zeiţe la un concert rock în Lisabona, să-l facă pe un tip să-şi aducă aminte de băiatul care asculta obsesiv muzică la el în cameră și visa că poate ajunge orice. Ei, evident, să-i pese prea puţin, iar mie prea mult.

Rozana MIHALACHE
manager cultural

În tren, spre un oraș de provincie. Lîngă noi, o doamnă în vîrstă, care ne ignora. Ne-am sărutat tot drumul. Gust de cafea. Un băiețel nu se mai oprea din urlat. I-ai oferit o banană. Te-a privit curios și pentru cîteva clipe am putut auzi doar respirația regulată a locomotivei. Erai neras de două zile. Gropița din bărbie începea să devină invizibilă pentru restul lumii. Peronul. Amiază de vară indiană. Pășeam mînă în mînă. Ne opream din mers cît să ne sărutăm. Ne opream din sărutat cît să respirăm. O mansardă. O inimă scrijelită pe grinda de deasupra patului. Simțeam că, pe măsură ce înaintam în iubire, deveneam invizibili pentru restul lumii și nu exista nici un aparat de ras care să ne salveze mai tîrziu, cum avea să se întîmple cu gropița ta din bărbie. Doar motanul Voltaire, din curtea interioară a mansardei, ne mai mirosea prezența. A răsărit luna. Umbrele noastre s-au acoperit una pe cealaltă pe saltea, căutîndu-se cu fervoare. Atît de conștienți unul de altul, încît nu ne dădeam seama că încetaserăm să mai fim separat și că, în cuplu, planeta părea că nu are resurse suficiente să ne susțină.

Maria BALABAȘ
muziciană și jurnalistă

Am ascultat împreună Christina Pluhar şi un Mircea Florian de demult. Am încercat să adorm, dar nu mi-a ieşit. Am stat trează şi noaptea aceea, şi noaptea următoare. Cînd am ajuns în camera mea, am făcut un duş, am deschis laptop-ul, m-am aşezat pe pervaz. L-am sunat pe iubitul meu de atunci şi am încercat să-i spun că e foarte bine unde sînt, am întîlnit nişte oameni fantastici şi sînt bucuroasă că am venit. Cum merge cu lucrul la albumul tău?

Între timp, mă apucase o sfîrşeală. Cel mai suprarealist lucru pe care îl simţisem în noaptea aceea era un rîu de femei care palpita în corpul întins lîngă mine. De-aia nici n-am putut să fac dragoste cu el. Mă întîlnisem, vrînd-nevrînd, cu toate femeile care trecuseră pe-acolo şi m am panicat. Adică cine sînt eu şi de ce aş face şi eu parte din acest rîu? M-am împotrivit.

Îl întîlnisem tot în ziua aia, mi s-a părut că e un bărbat „întreprinzător“, doar ochii arătau cumva diferit, ca şi cum ar fi fost ochi obişnuiţi să privească. Şi cam atît.

Alex MOLDOVAN
traducător și scriitor

Revelionul lui ’87. Cu privirea fixată în televizorul alb-negru Venus, privesc hipnotizat programul special care durează toată noaptea, într-o țară în care emisia obișnuită este de două ore. Pe zi. Asta în timp ce stau cu urechea lipită de difuzorul unui radio Atlantic, încercînd uluit să discern și să procesez cît mai multă informație posibil, de la glumele oligofrene la muzica proastă. Obiectivul e atins: mi se pare incredibil cum nimicul văzut și auzit în noaptea aceea a reușit să rămînă cu mine pînă în ziua de azi. Asta e noaptea la care n-aș renunța pentru nimic în lume din simplul motiv că, pentru scurt timp, pentru mine, îngrozitorul a devenit acceptabil.

pagină realizată de Ana Maria SANDU

index jpeg 2 webp
Pantofii lui Van Gogh
Este înțelegerea pașnică, în febrila încrîncenare de a nu mai vrea să înțelegi nimic.
p 10 jpg
Boema ca o operă
În opera lui Puccini, marile încercări ale vieții (iubirea și moartea, boala, prietenia) sînt livrate în forma lor epurată, căci personajele le trăiesc boem.
p 11 desen de J  J  Grandville jpg
Paris, ultimii boemi
Cum recunoști azi un boem, la Paris?
image png
În stație la Boema
Pentru Ozun, „stația” boemei trece, așadar, fără să lase urme nici măcar în amintire.
image png
Îndreptar boem
Să reținem amprenta lăsată de acești grozavi pictori asupra istoriei artei, asupra dumneavoastră, asupra mea.
p 13 jpg
Trei roluri ale boemei în cultura română
Fără îndoială, boema e una dintre puterile literaturii și artei asupra societății.
p 14 jpg
Boemul, un desuet?
De aceea, viața boemă a fost și fericit asociată cu aristocrația interioară și eleganța profunzimii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.