Autoportret cu greieri și furnici

Imaginile din copilăria mea legate de textele cu greieri și furnici sînt în alb și negru. În școala primară, interpretarea era unică: furnica, masca omului muncitor, era personajul pozitiv, care pedepsea justificat leneșul greier. Nu-mi amintesc să fi avut vreo urmă de simpatie pentru cel din urmă. Ca elevă model, cu codițe și fundițe, cu părinți din clasa muncitoare, îmi era ușor să mă identific cu furnica. Cu mîndrie pionierească.

Muzicanți nu aveam în familie, la petreceri asistam rar, așa că socoteam condamnabilă „desfătarea“ greierului, care petrece chiar „toată“ vara. Și mai era și inconștiența lui – se trezește ,,deodată“ / ,,într-o zi“, adică nu avea nici un plan, nici cincinal, nici planuri de viață. Nu remarcam faptul că el găsește, totuși, o soluție, deci are, în limbajul modernității, un mindset de creștere – totul se învață, totul are o rezolvare. În varianta lui Donici, este teatral, mizează pe sentimente și varsă lacrimi: ,,Alergînd, cu lacrimi pică / Şi se roagă să-i ajute“. Apoi, invocă nevoile primare și apelează la dărnicia creștină: „Cu hrană să-l împrumute, / Ca de foame să nu moară“; nu e o pomană, ci un împrumut, dar nu precizează și în ce condiții va achita această datorie, deși pune o limită temporală: „Numai pîn’ la primăvară“.

În varianta lui La Fontaine, greierul e mai cerebral, drept care formulează abil și direct condițiile: ,,Pe cuvînt de lighioană, / Voi plăti cinstit, cucoană, / Cu dobînzi, cu tot ce vrei!“  Pentru el,  e o problemă financiară, nu morală. Copil crescut în comunism, nu vedeam acest aspect important – muzicantul cîștigase în urma cîntatului și fiindcă făcuse asta ,,toată vara“, cîștigul, vezi bine, îi permitea să dea și o eventuală dobîndă. În plus, era un mod de a recunoaște truda posacă a furnicii – el se și bucurase muncind, de-asta pierduse noțiunea timpului… Visul contemporan cu noi, adică munca să întîlnească pasiunea, să intri în flow și porțile succesului ți se deschid. De remarcat că acest greier stă mult mai bine în privința stimei de sine, de aici și strategia diferită pe care o folosește.

Furnica lui A. Donici îi cere greierului o dublă reconversie profesională – să devină dansator, apoi muncitor: „Acum joacă, dacă poţi, / Iar la vară fă ca mine“. Ironia e evidentă, semn că nu se pricepe să dea feedback… Oare e vorba aici de o multispe­cializare, înaintea epocii multitasking? Sau furnica e o perfecționistă? În varianta franceză, greierul își cunoaște propria valoare și rolul în colectivitate: „Zi şi noapte am cîntat / Pentru mine, pentru toţi“, dar tot la reconversie ajunge, împuns de săgeata sarcasmului: „Joacă astăzi dacă poţi!“. Dincolo de ironia desprinsă din limbaj, este subliniat, explicit, și un defect al furnicii: ,,Nu-i din fire darnică“, trecut sub tăcere în varianta românească. În plus, nu are abilități de comunicare, „răspunde cam răstit“ și vorbește puțin, „scena“ fiind a greierului. Posacă, sarcastică, tăcută, ea nu are tocmai stofă de eroină, nici nu a descoperit secretul fericirii de-o vară, dar cîștigă la capitolul siguranță: e sătulă și fără grija zilei de mîine. Azi, parcă aș citi o poveste corporatistă…

Sugestia ambelor texte este că greierul nu a obținut policalificarea solicitată, nu s-a adaptat, fiind rezistent la schimbare – fie nu a fost capabil, ceea ce îl face un loser, fie nu a vrut să renunțe la pasiunea lui, ceea ce îl face un erou al identității asumate. Pusă în raport cu contextul scrierii, fiecare variantă ilustrează un anume mod de a privi lumea – doar că pe vremea copilăriei mele nu existau perspective, ci o unică perspectivă…

Cu adevărat modelatoare pentru mine a fost varianta lui G. Topîrceanu. Am descoperit-o prin clasa a cincea, cînd trăiam într-o lume democratică. Greieruşul ,,negru, mic, muiat în tuş“ m-a făcut să nu mai omor vreunul prin ograda bunicilor, dar și să îmi amintesc că, pentru mine, vara însemna muzica lui, a serilor cînd, pe balcon, visam la raiul curții de la țară. Artist și melancolic cu acte în regulă, acesta nu cere, nu varsă lacrimi, nici măcar nu vorbește cu furnica, într-un act de totală sfidare, ci cu toamna. La ce bun să lupte – „de-acuş s‑a isprăvit“. El și miorița ar fi veri primari, legați prin pesimismul cu care privesc lumea, victime ale unui mindset fix, rigid. E un greier cu experiență, strănepot al celor invocați anterior, care știe ce îl așteaptă: ,,Fi’ndcă nu-mi dă niciodată“; în plus, ține la propria imagine, pe care nu poate să o falsifice atît de ușor pe Facebook: „Şi-apoi umple lumea toată / Că m-am dus şi i-am cerut…“ Cu ajutorul lui, mila a alungat vina din mintea mea…

Cînd am ales, în adolescență, un profil umanist, un cunoscut m-a avertizat că voi avea o viață de greier. Am tresărit – nu știu dacă din vină sau din milă. Mai degrabă a fost o surpriză, nu mă identificasem niciodată cu acest personaj. De atunci, mi-a devenit mult mai simpatic. Așa am descoperit prejudecățile privitoare la artiști sau la „umanioare“, am înțeles de ce greierul lui Topîrceanu era „muiat în tuș“ și depresiv, iar răutățile furnicii ieșeau la suprafață. Eu însămi conștientizam că a fi furnică poate fi păgubos, că părinții mă învățaseră un rol unilateral și copleșitor.

Azi, mă străduiesc să fiu, măcar din cînd în cînd, un greier autentic. Nu-i ușor, fiindcă, inconștient, iubesc furnica din mine.

Marilena Șerban este profesoară și coordonează filiala din București a ANPRO (Asociația Națională a Profesorilor de Limba și Literatura Romînă „Ioana Em. Petrescu“ – www.anpro.ro).